O noua specie pe Facebook. Userus Ecclesiophobus.

M-a tulburat un pic ieri reactia unor oameni altminteri interesanti, in social media, odata cu aparitia barfei ca Biserica nu va primi anul viitor niciun ban. Era un fel de ura in timbrul mesajelor lor. Stiti? Tipul ala de ura a carei putere o simti disproportionat de mare fata de obiect. Cand poti omori pe cineva pentru ca ti-a patat camasa preferata.

Era si o bucurie in agresivitatea asta, in fiecare mesaj, ca si cum s-ar fi terminat o asteptare. “In sfarsit, am invins Biserica!”… Si mi-am adus aminte de naivii care aveau, ca revednicare de maxima importanta in Piata Universitatii de acum o luna si un pic, mutarea banilor pentru Catedrala Neamului la Ministerul Sanatatii, ca sa se rezolve odata pentru totdeauna problemele din spitale…

Pe chipul fiecaruia dintre ei vedeam, dupa ce le explicam ca bugetul catedralei e vreo 50 de milioane iar cel al sanatatii – vreo sapte miliarde, o dezumflare inevitabila in fata stanjenitoarei evidente, insotita cu un “a, n-am stiut”. Iar in spatele ochilor surprinsi de realitatea asta mica si potrivnica vedeam cum furia lor crestea, pentru ca din nou nu avea pe cine sa vaneze. Iar furia neinteleasa care nu poate produce o schimbare putrezeste si devine, tot mai mult, ura.

Sunt furios si eu pe Patriarh. Omul asta, asupra caruia planeaza suspiciuni de colaborator cu securitatea (vezi editorialul lui Mircea Dinescu), isi plimba roba curateniei, la parada, ca un rege peltic in desene animate. Omul asta macinat a aratat cu degetul psihologia ca fiind diavoleasca (asta da rezistenta in terapie:)), si suntem in 2015. Si este atat de evident ca nu e batranel deloc atractiv pentru tineri. E BOR-ing.

Dar de aici si pana la a uri Biserica – Jesus!, ca sa spun asa. Biserica din tara noastra este o artera cu multe ramificatii. Sociologice, civice, mitologice, spirituale, de comunitate… Da, a fost infectata si ea de scindarea aproape patologica a intelectului comunist, dar are peste o mie de ani. Da, a fost anti-semita, da, preotul era o mondenitate a satului, da, unii preoti erau dati dracului. Dar chiar si eu, care sunt un critic al idolatriei ei, ii vad si partea buna: a tinut vie, la noi, flacara iudeo-crestinismului si ne face sa apartinem unei lumi civilizate, totusi, si adaptate spre progres. Cu toate sincopele ca Daniel. Si, macar, ne aduce aminte de Divinitate.

Despre Biserica se poate discuta. Despre bugetul ei, cu atat mai mult. Dar daca cineva se bucura ca mor bisericile, se bucura ca moare si copilaria mea. Si galeata cu flori cu care strangeam bani la nunti, si toaca ce te duce inapoi pana la samani si clopotele care au anuntat, in sat la bunicu-meu, revolutia. Si nu o sa permit vreunui mucos de pe facebook sa imi sistematizeze ruralul interior.

Biserica este un arhetip interior intens, care tine de centrarea noastra in lumea asta, in lumile astea. Stiu, tine de lumea un pic mai subtila. Dar e acolo biserica, in visele celor care viseaza, aproape inevitabil. Alaturi de copii, de printese, de eroi, de dragoni si dealuri. Are timpul ei. Si voi vreti sa moara…

  

Duelistii

Vremurile astea tulburi de la radio au adus si momente de seninatate. Ca doar asta e rostul dificultatilor: sa te invete sa apreziezi ce trebuie. Asa ca mi-am reluat vizitele mele prin piete si placeri mici precum inotul sau gatitul. Si cata vreme am in cuptor doua pulpe de rata luate din Obor pe care o sa le culc imediat pe un pat de piure de radacina de telina, vreau sa va mai povestesc ceva.

Pur a organizat un duel intre doi tipi, Funky Chefs. M-am uitat la filmulete, recunosc ca nu stiam cine sunt, desi i-am vazut pe ici pe colo. Dar unele dintre sketch-uri m-au amuzat tare. Au umor din acela, asumat naiv. La scena cu bowlingul de strut chiar am ras cu glas, adica lol:)

Asa, de ce va scriu? Puteti castiga mobila de bucatarie si ustentsile de gatit daca votati aici pentru unul sau altul dintre cei doi. Ce va rog eu este sa votati ravioli mare. Nu l-am gustat dar macar asa, de curiozitate, ar merita promovat. Pe cel mic il poti comanda la orice pasterie.

Va las acum, the ducks from the trucks ma cheama!

Statul esti tu!

Cred ca am gasit, aseara, la discutii de masa, o modalitate sa mai deranjam prostul echilibru al Statului. Intai o scurta prezentare.
Una dintre cele mai mari magarii facute de fostul regim a fost luarea cu japca a catorva ziaristi mai instariti prin metode de stanilism capitalist. Nu va mai redau toate amanuntele, cert este ca printr-o amestecatura de lipsa de informare si rea vointa, multi scriitori, actori, fotografi, artisti s-au trezit in situatia de a da statului un tva pe care nu l-au incasat niciodata. Sume imense. Practic, unii inca se judeca dar altii au platit cuminti o treime din banii incasati pe un an sau doi. Oricine isi poate da seama, daca reuseste sa reziste invidiei, ca e o lovitura sub centura, dureroasa rau. Asa cum ne e firea, nu am putut sa vedem normalitatea si buna masura. Fiecare a luptat cam pentru el, ba chiar tin minte ca unii ziaristi au aplaudat, orbi de invidie, hotararea guvernului de-a stoarce actori mari sau scriitori de orice depaseste saracia.
Cum va spuneam, unii au avut respectul de sine sa dea statul in judecata. Unui prieten de-ai mei, dupa ce a obtinut intr-o instanta din orasul natal o suspendare a efectelor legii, i-a venit din nou o poprire de toata frumusetea, chiar daca ilegala. Si despre asta vorbeam aseara.
Nu mai este timpul eroismelor. Trebuie sa fim isteti. Statul nu se poate bate usor in instanta. Dar oamenii statului da. Si daca domnului Ponta nu-i poti forta mana sa-si tina promisiunile pentru ca il apara imunitatea, prapaditului de functionar care a semnat proprirea ii poti face, chiar cu o anumita placere, o mandrie de dosar de abuz in serviciu. Pentru orice. Proces functionarului pentru intarzieri de plata, proces doamnei de la fisc pentru ghiseul inchis in timpul programului, proces personal politistului filmat ca nu amendeaza taxiuri cu zece lei pe kilometru.
Si maine va povesti tuturor ca a avut proces cu Kaiser Soze, adica cu diavolul in persoana. Si diavolul nu se impusca in spate. Daca ratezi?

20130418-115444.jpg

Impacare

Am luat o lectie calda de la mine. De ani de zile incerc sa ma-nteleg. Sa ma ascult din adanc. La propriu, aproape. Sa inchid ochii si sa-mi aud gandurile, incepand si incercand sa imi dau seama, dupa reverberatie si timbru, cam din ce parte vin, si cu ce sens. La inceput o faceam din necesitatea de-a arunca poveri dintr-o nacela care risca, usor-usor, sa se loveasca de stanci inainte de-a atinge o destinatie visata si posibila. Apoi, insa, cand m-am ridicat deasupra norilor incarcati cu furtuni, totul a devenit un joc de curiozitate. Ma dadeam peste cap fara niciun caleidoscop si vedeam ce iese din mine, cu zambetul pe buze. Chiar si plansul mi-l urmaream surazand. Practic, nimic nu doare daca te lasi sa curgi.
La un moment dat credeam ca m-am dibuit. Ca stiu cum functionez. Apoi ca stiu si cum functioneaza ceilalti. A fost ca un gong al orgoliului de noapte. Ma simplificasem intr-o axioma. Eram axiomul modern.
Dar uite, sunt mai mult decat stiu. Am visat ceva sambata, la pranz. In primul rand, visul era facut dintr-un gand din care nu mai visasem. In al doilea rand, visul a fost ca o revedere cu mine, cu mine cel inchis atatia ani, pe nedrept spuneam doar celorlalti. In al treilea rand, visul mi-a spus ca nu stiu si probabil n-o sa stiu niciodata totul despre mine si, deci, nici despre ceilalti.
Nu pot sa vi-l povestesc, doar e vis. Dar imaginati-va ca v-ati certat cu cineva apropiat si nu v-ati vorbit ani de zile. Intr-o amiaza va vedeti si, dupa ce va priviti ca niste pistolari, lung, in tacere, cu mana pe manerul de otel al cuvintelor, va luati in brate, cu pleoapele cusute cu lacrimi. Si va recunoasteti chipul in fiecare dintre ei.