Cum am fost intr-o tara normala

Acum ceva vreme, ma suna Roxana si ma intreaba daca nu vreau sa fac parte dintr-un juriu. Urma sa hotaram ce proiect urban primea 20.000$ din partea Pepsi. Am intrebat intai cu cine. Cristina Bazavan si Cabral. De-acord. Apoi, dupa ce m-am convins ca nu sunt masinatiuni am zis da.
Peste vreo doua luni, uite-ma in sala vip de la Digiplex, asteptand participantii sa-si prezinte proiectele. Eh, si aici a inceput senzatia. Vibranta, proaspata, copilareasca senzatie ca Romania e o tara pentru mine. Toti cei prezenti, cei ce propuneau proiecte, o faceau din convingerea ca lumea, orasul, pot fi mai bune. Indiferent cum. Nu asta conta. Eram in acelasi loc cu oameni fara miopie, care vroiau sa le fie bine si peste ani de zile. Care se gandeau si la cei ce vin. Oameni care zambeau. Oameni care vroiau sa impanzeasca orasul cu fotografii. Oameni care vroiau sa existe Mos Craciun. Oameni care vroiau sa invete oameni.
Dintre cele zece planuri prezentate eu am ales unul care n-a iesit castigator. Un software care ar ajuta mult in traficul oraselor. Pur si simplu introduci plecarea si destinatia si aplicatia iti spune cum ajungi cel mai repede acolo, cu mijloacele de transport in comun. Multi dintre noi, cei veniti in Bucuresti la imbogatit, am putea renunta de multe ori la a ne mai tabaci fundurile prin masini.
In fine, castigatorii au fost din Iasi. Au propus ceva extrem de folositor: ceva inutil. Transformarea in arta a unui turn de apa, pe langa care trec zilnic 25.000 de oameni. Ii si aud cum il barfesc din prima zi, pe 18 februarie.  Si cum nu vor mai putea trai fara el dupa a treia. Asta e progres.

 

1,855 Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.