Dar ce se întâmplă dacă nu gândeșți? Acum, în momentul ăsta“, cred că m-a întrebat. Nu am înțeles pe moment. Dar cred că întrebarea asta a fost o răscruce.

Mulți dintre noi gândim tot timpul. Fluxul neîntrerupt, cu câte două, trei, patru șiruri de idei ne dă siguranță că existăm. Trăim în cap, suntem în cap. Găsim explicații raționale pentru orice și suntem liniștiți când o facem. Lumea are sens.

Cu toate astea, nu durează mult până când mai mulți oameni, povestind perfect rațional cum văd lumea, întră în concurență. Gândirea perfectă a unuia intră în conflict cu gândirea infailibilă a celuilalt. Ba, dacă mai continuă, se aprind tot mai tare și încep să ridice glasurile. De ce?

Întorcându-mă la povestea mea, îmi aduc aminte primele momente în care, ca exercițiu, am stat vreo câteva minute cu o amintire fără să o explic, fără să caut asocieri raționale. Am stat pur și simplu cu imaginile și, apoi, cu emoțiile care se desfăceau timid, încet din bulbul de memorie. Am început să plâng liniștit, dar destul de brutal, așa cum i se cuvenea amintirii. În anii care au urmat am tot exersat. Se desfăceau, ca niște zăcăminte, sentimente, senzații și trăiri care nu aveau legătură cu prezentul. Simțeam tot ce nu îmi permisesem să simt de-a lungul anilor. La început simțeam tristețe la amintirea fiecărei pierderi. Pierderea îmbrățișărilor mamei pe măsură ce ii creșteam din brațe, pierderea unei prietenii, a primei clase din care am plecat, a copilăriei, a inocenței, a plopului din Prejmer, de la bunici. Atâtea și atâtea. Apoi veneau furii nearătate vreodată. Împotriva nedreptăților, a celor care mă batjocoreau, împotriva celor care m-au bătut în curtea școlii generale 7, îndreptate împotriva părinților că nu erau perfecți, Doamne, chiar și cele împotriva colegilor că au râs când mi s-au crăpat pantalonii :). Cu fricile a fost mai greu. Le simțeam în corp când îmi aminteam, dar ceva mă apăra violent de ele. Aveam să aflu mai încolo de ce… A fost, vă previn, greu.

Dar merită, Dobro? Tot aud întrebarea asta. Merită să faci munca asta atâția ani? În loc să trăieșți și tu, ca oamenii? În primul rând, între timp trăiești. Martori îmi sunt toți anii de emisie. Am trăit bine și din plin, chiar dacă îmi luam, sârguincios și ordonat, timp pentru mine.

În al doilea rând: Da. Pentru mine a meritat.

Nu m-am transformat radical, nu mi-am uitat trecutul. Dar, credeți-mă, abia după aceea am înțeles ce înseamnă să trăieșți.

Omul nu e Dumnezeu, nu poate nici măcar să Îl vadă, ar însemna să vadă Tot. E prea mult de dus, suntem prea mici. De aceea, fiecare vede o parte din lume. Fiecare simte câte puțîn. Nu poți duce, mai mult de câteva frânturi de clipă, suferința femeilor abuzate în India, de exemplu. Sau a copiilor refugiați. Zestrea noastră interioară, mediul în care am crescut, oamenii lângă care am trăit, suferințele prin care nu mai vrem să trecem, toate ne șlefuiesc o lentilă prin care vedem viața. Ne obișnuim cu ea și ajungem să credem că așa e lumea pentru toți. Nu vă împotriviți, toți facem asta. Dar apoi, când suntem destul de maturi să ne punem întrebări, o scânteie dinăuntrul nostru tresaltă când nu ne mai putem minți. Lumea e mai mult.

Când am plâns eu atunci, în terapie, asta am aflat. Că eu sunt mai mult decât cred. Că am în mine atâtea trăiri îmbâcsite, atâtea amintiri alterate, atâtea instincte îngropate. Că mă credeam liber pentru că, nu-i așa, în propria cușcă poți face orice vrei. Am avut norocul să îmi permit să am de ales. Și am ales să mă adâncesc în mine, în timp ce priveam afară.

Cu cât am făcut mai mult curat, cu atât am găsit resurse sub pustiuri, cu atât mi s-a îmbunătățit viața cu cei din jur. Unele relații s-au stins de la sine, mă voiau doar dacă rămâneam neschimbat. În celelalte am căpătat încredere: eram acceptat cu totul, cu tot cu schimbari. Am început să citesc mai mult. Să fac mai multe. Am avut energie să studiez ani și ani de zile și să deprind încă o meserie. Am cunoscut oameni. M-am apucat de sport. M-am lăsat învățat de alții să relaționez mai sănătos. Să nu fug înapoi în cușca mea de aur, de unde să îmi latru curajul. Să stau vulnerabil în fața unui om, chiar dacă doare și să accept că dacă mă rănește, o face la rândul lui din teama de-a-și pierde siguranța. Dar doar așa nu te mai simți singur. Când ești cu alții. Doar așa simți, în clipe speciale, omul din tine curgând către un altul, care curge spre tine. Din adevăr în adevăr.

Și când spun adevăr, nu-l spun cu A mare. Pe acela, am convenit, nu-l putem vedea. Tocmai aici e tâlcul, adevărul nu e o mulțime, adevărul e o direcție. Mai mult, un sens. E când ieși din lumea ta confortabilă și ireală, oricât de puțin, cu oricâtă teamă de necunoscut. Când ai devenit un căutător de Adevăr.

Ăsta a fost drumul meu dar, până la urmă, toți suntem pe drumul nostru. Eu am gândit mult și nu am simțit. Alții, și le port cel mai adânc respect, au simțit monstruos toată viața și vor să găsească ordinea. Toți ne mișcăm. Celor care astăzi se agață de părți din ei ca să nu le vadă pe altele – mâine poate li se va arata o mică schimbare. Cei care astăzi se agață de idei ca să nu își vadă haosul, poate mâine vor putea să ducă mai mult. Cei care se agață de ură ca să nu-și vadă suferința, poate mâine se vor simți mai puțin rușinați dacă lăcrimează. Poate cei care se agață de sentimente ca să nu se schimbe vor putea mâine călca pe pietre de gând mai trainice. Celor care sunt siguri că au dreptate poate mâine li se va aminti că nu trebuie să-ți fie teamă că ești singur pe pământ. Atât de des mie, de exemplu 🙂

Eu zic că nu noi hotărâm. Dar Lumea are felul ei delicat, cu umor, cu tandrețe, de-a se face cunoscută, chiar dacă uneori brusc și dureros, fiecăruia. Înțelegi asta când mai scapi de balast. Și când, pentru puțin timp, așa cum tăiem de sub și de peste fracție, rămâne existența, vie.

Nu aș vrea să credeți că mă cred profet. Sunt nesigur când ies din zona de confort, ca oricare dintre noi. E biologic, e logic și e un proces de creștere. Transpir când sunt ridiculizat și, cei care ascultați dimineața știți, sunt de multe ori isteric și răutăcios ca să nu mă atingă săgeți de multe ori adevărate. Și nu vine niciun “dar,”.

Darul e că suntem. Că ne transformăm, fiecare în ritmul nostru și că în fiecare zi ne mărim mintea, inima și sufletul în viața asta grea. Și poate într-o zi, noi sub altă formă, nebănuită acum, o să fim atât de cuprinzatori încât să vedem, toți deodată, Lumea toată, fără teamă că ne-o furăm unul altuia. Cu bucurie și dragoste. Cu pași mici. Cu găsirea a ceea ce ne leagă, a ceea ce avem în comun, nu strângerea în brațe a ceea ce ne dezbină, ca pe o pernă cu mirosul mamei. N-o să fim lăsați să ne urâm si să ne mințim la nesfârșit. Nu pentru asta am venit.