Ce-au romanii cu iertarea?

De cateva zile, cine stie din ce confluente de energii, facem “dulcegarii” in emisiunea de dimineata. Adica, impreuna cu Vlad, impacam oameni in direct si, mai nepotrivit pentru unii decat o nuca de cocos in perete, ne zicem “te iubesc” unul altuia prin studio:)

Buuuuun. Bineinteles ca primele reactii au fost de respingere. Masculilor cu testosteronul zvacnind de-a lungul gatului le-au venit in mintea incordata conotatii, cum altfel?, homosexuale. Altii ne-au asemuit cu Mircea Radu.

Unde naiba gresim? De ce e penibil sa impaci doi oameni cu zambetul pe buze si nu e penibil sa fii un haiduc rudimentar, cu inteligenta concentrata spre scoarta si delectare in viata tinzand spre zero?

Sau gresim noi? O sa ne facem de ras, noaptea, in fata prietenei sau a sotiei daca ne preocupa incapacitatea romanilor de-a ierta si de-a accepta? Well, din experienta proprie va spun ca dimpotriva. Cu cat ai mai putine rezistente psihice, cu atat curge dragostea mai bine, trust me.

Si-atunci? De unde? De ce se spunea si inca se spune atat de rar “te iubesc” in familiile romanesti, se desacralizeaza sentimentul daca il scoti la aer mai des de doua ori pe an? De ce e un fel de rusine sa zici “am gresit” cand stii ca asa e? Adica ce castigi daca doar tu in tot universul asta nu stii ca stie lumea ca esti un idiot?

Eu cred ca inteleg de ce, dar va invit sa va dati si voi cu parerea. Eu cred ca din prostie. Genul ala de prostie mostenita de-a lungul multor generatii, care te face sa confunzi  dreptatea cu orgoliul, trairea romaneasca profunda cu nevroza isterica, dragostea cu dependenta afectiv-sexuala si barbatia cu ingustimea parerilor. Si din cauza asta sa nu te simti bine si nici macar sa nu stii.

I might be wrong. Am I?

1,668 Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.