Babardeală cu bucluc sau porno balamuc. Interviul cu Radu Jude.

Cel mai recent film al lui Radu Jude este o schiță minuțoasă

Dobro: Senzațional film, chiar dacă e schiță, e de o meticulozitate fantastică. Superb, te ține. Este compus din trei părți. În prima se setează acțiunea, dar apare Bucureștiul ca personaj principal, într-un mod în care nu a mai apărut vreodată. Practic, se taie tot ce este instagramabil la el și este el exact așa cum este când mergem pe stradă uneori.

Jude: Da, este corectă observația. Una din mizele filmului a fost încercarea de a vedea în țesutul social, arhitectonic al orașului. De a vedea ce există în spate, ce tip de valori, de idei, gânduri există și care intră în rezonață cu tema filmului, tema principală care ar fi obscenitatea sau diferitele tipuri de obscenități. Și alegând o felie din București, dinspre margine, din Colentina, până în Centrul Vechi, dacă te uiți, una din capacitățile cinematografului este de a te face să privești cu ajutorul acestui instrument care este camera de filmat și care este diferită de ce vede ochiul uman. Asta a fost miza și cred că e în parte reușită, pentru că am avut îndoieli. De exemplu, Marius Panduru, operatorul, zicea că este o tâmpenie, că nu suntem în New York sau New Delhi ori Cairo, orașe care au….

D: Ce comentează operatorii acuma…

J: Nu, nu, dar într-un fel cred că Bucureștiul e mai interesant decât New York-ul pentru că la noi nu este totul atât de împărțit pe clase. Daca mergi pe Moșilor, poți să ai oameni din clasa medie socială sau din alte clase, care se întrepătrund și atunci cred că Bucureștiul e încă un melanj mai potrivit pentru a vedea niște valori comune.

D: Este, dar să nu uităm și particularitățile orașului…Scena aceea cu scara de bloc, mâna de manechin și scara, ai aranjat-o sau ți-a ieșit așa?

J: Nu, foarte puțin. Lucrurile respective era pe acolo și doar le-am aranjat în cadru. Dar nu, este o parte documentară. 

D: La Piața Obor era..recunosc personajul. Este ca și cum realitatea a venit să bată un cui să ne arate că ea este realitatea. Partea a 2-a începe să fie teorie de film aproape, un montaj, un vocabular foarte interesant pentru mine. A trebuit să caut cine a zis aia, cine a zis aia, ceea ce e un lucru bun.

J: E un lucru bun. La final sunt menționați toți autorii pe care i-am citat în montaj.

D: Pe câțiva îi știam, Bertolt Brecht, dar pe unii nu și i-am căutat. Deci este partea asta de montaj semi-propagandistic așa un pic. Cum îl vezi?

J: Îl văd ca o capacitate de a folosi un instrument dur cinematografic care este montajul și de a-l utiliza în interiorul filmului și sigur că este un pic mai eterogen, unele lucruri sunt mai abstracte. Multe sunt imagini de arhivă, fotografii, vechi sau mai noi. Unele luate de pe internet, din surse care trec foarte repede și a fost o încercare de a le salva, tot ca să prind un pic spiritul timpului. Evident că există o direcție în care filmul e făcut, nu cred că poate exista neutralitate.

D: Este un pic weltanschaung-ul tău. 

J: Absolut, e în primul rând..

D: Mai ales în partea asta a 2-a probabil

J: Bineînțeles, sunt luate pur intuitiv, fără să discern eu însumi foarte bine semnificația lor. Așa că sigur, se poate vedea și dimensiunea estetică și politică pe care eu o gândesc. Apare tot timpul ideea care mi se pare foarte discutabilă, cea a neutralității. Nu există niciodată, iar ca cineast cu atât mai mult. În momentul în care ai pus camera, ai făcut o alegere. Ai tăiat sau ai ales o imagine.

D: Absolut, este un fel de foul cherry picking în care alegi cireșele un pic mai putrezite. Așa este viziunea și trebuie respectată. Am respectat faptul că ți-ai asumat. Mi s-au aprins un pic alarmele antimarxiste, trebuie să recunosc, dar fiind asumate și nefiind exagerate, am zis ok.

J: Marxist e un cunvânt mare…

D: Nu, am zis că mi s-au aprins alarmele…

J: Desigur, oricine poate avea orice ideologie atâta timp cât nu ajungem la extreme, la a cere moartea unora sau altora..

D: Da, iar ultima parte… eu i-am zis “sickcom”. Deci este un sitcom care încheagă filmul superb, în care apare acest relativism moral de tabloid si sitcom, dar am râs. Ceea ce mi se întâmplă rar la un film. Fantastic. Nu știu cum să le fac poftă oamenilor, pentru că sigur o să le placă și lor. 

J: Da, este peste mine treaba asta. Știi cum e, dacă nu există disponibilitate, există și motive pentru asta. M-am uitat pe net, la filmele anterioare, imediat a apărut explicația pentru un succes mai mic sau mai mare pe care filmele mele le au. Era legat de presupusa evreitate, legat de participarea Romaniei la Holocaust. 

D: Au ajutat iudeo-masonii (râde)

J: Da, iar acum că se cheamă filmul Porno Balamuc, spun că “aa deci cu asta defilăm în Occident acuma, iarăși cu curvele”..

D: Da se stie că evreii ne conduc dându-ne pornografie ca să ramână ei curați (râde)

J: Iată o explicație bună pe care încă nu am găsit-o 

D: Culmea este că putem vorbi despre asta pentru că una dintre legile evreiești este modestia corporală

J: Da, nu am nicio idee…Ce pot să spun este că eu chiar cred că filmul este o încercare de a fi popular. De fapt sunt anumite lucruri care ar fi populare, dar acum nu mai sunt. Printre care Gargantua și Pantagruel sau unele din comediile lu Shakespeare, că tot plânge lumea că nu știu la ce universitate s-a scos Shakespeare, dar la noi nu citește nimeni Shakespeare, cu câteva excepții. Deci el a fost în tradiția asta, Shakespeare e un autor foarte vulgar în comediile sale legate de sexualitate.

D: Ne-am întors cu Radu Jude, câștigătorul Ursului de Aur la Berlin, cu Babardeală cu Bucluc sau Porno Balamuc, care este un film mult mai complicat decât titlul. Care titlu continuă, nu? Este o schiță practic, nu?

J: Apropo de titlu, nu știu cum mai este acum, dar când s-a anunțat selecția la Berlin, au fost televiziuni care nu au rostit titlul. Și acum mi se pare amuzant că mai sunt felicitări oficiale și sunt diverși politicieni care scriu pe Facebook, și mă rog, foarte frumos că fac asta, dar este amuzant limbajul ăla și pozele lor, mimând seriozitatea maximă, și spunând felicitări echipei Babardelii sau Babardeală, o minunată victorie pentru cultura română.

D: Acum foarte mulți o să discute despre scenele pornografice. Pe de altă parte, în revistele de profil o să se discute mult mai teoretic despre asta, despre Eisenstein, etc. Voiam să fac o medie și să le facem poftă oamenilor, dar pe de o parte să vorbim și un pic mai structurat. Pe de o parte m-a bucurat și am râs la film, dar, în același timp, am râs și din malițiozitate, așa, pentru că mi s-a părut…nu știu dacă ai făcut-o conștient sau nu, dar este și o oarecare autoironie. De fapt nu la adresa ta, ci un fel de autosatiră. În sensul că uite cum poate să ajungă lumea dacă relativizăm moral tot.

J: Da și nu, nu îmi e foarte clar. E un pic generic ce spui…

D: Mi se pare că pe lângă construcțiile tale favorite cu antifascism, feminism, mai ales în ultima parte, se pune accent pe faptul că fiecare are adevărul lui. E un fel de postmodernism acolo…

J: Nu, nu, nu cred că e. Postmodernismul mi se pare extraordinar ca demers. Filosofia postmodernistă îmi e oarecum străină, însă. Sunt, mai degrabă, un modernist, deci nu cred că faptul că oamenii spun sau delirează pe diverse subiecte, nu înseamnă că e adevărul fiecăruia acolo. Sigur, cineva poate să asculte un delir negaționist sau antisemist și să spună că da, are dreptate. Dar asta e dincolo de controlul nostru. Mi se pare că, totuși, filmul e construit încât să se vadă punctul meu de vedere. În ce privește acest timp de suprainterpretare, îmi amintesc că la Aferim a fost o cronică care spunea că filmul e foarte tare, că arată ce „tre să le facem la ciorile astea, să le luăm să le legăm, să îi facem robi”. Tipul ăsta de suprainterpretare…Umberto Eco a definit-o foarte bine. Există o carte a lui care se cheamă Limitele Interpretării, tradusă la noi și încă una care se cheamă în engleză Interpretation and overinterpretation, care încearcă să facă puțină lumină și să discearnă felul în care o interpretare e legitimă.

D: Da, fiecare cu ale lui. Nu mă refeream la cele referitoare la Holocaust sau negativism, ci la pudoare, la falsa pudoare, dreptul fiecăruia de a-și folosi corpul cum vrea. 

J: Absolut, din punctul ăsta de vedere, evident că acolo unde nu e vorba de chestiuni normate legal, ci de morală, e foarte normal ca oamenii să aibă opinii diferite și cred că se ajunge la un consens social și fiecare optează pentru ce face. De pildă, am avut discuții cu actori, și pentru filmul ăsta și pentru altele, care spuneau că nu se dezbracă în filme, că li se pare imoral sau indecent și am înțeles perfect. Cineva care a ajuns la casting la Aferim a spus că „se înjură cam mult în filmul ăsta și eu nu pot să înjur, puteți schimba dialogul”. Am spus nu și ne-am dat mâna. 

D: Mie mi-a trezit gândul că o atomizare a părerilor morale, neavând o înclinare într-o parte sau alta, dar o atomizare totală duce la un haos destul de grotesc și e ca și cum se tabloidizează viața. Mi s-a părut că am găsit o cheie la tine, aproape inconștientă sau posibil să fie proiecția mea, în partea a 2-a, când cineva zicea că s-a săturat de supremația inimii.

J: Da, da, e un citat din Milan Kundera, fie din Testamente Trădate, fie din Cortina.

D: Mă gândeam după aia că efectul ăsta, Verfremndungseffekt, de distanțare personală față de personaje, de fapt este și o dinamică între personaje. Nimeni nu vrea să se mai conecteze la celălalt ci să își spună adevărul și gata. 

J: Cred că sunt două lucruri diferite. Una e strategia artistică sau estetică care conține elemente de distanțare, pentru că depinde cum vezi cinematograful. Pentru foarte multă lume înseamnă entertainment, fie o poveste spusă în imagini care să creeze anumite emoții. Pentru mine, lucrurile astea sunt valabile și există în doze în toate filmele pe care le-am făcut, dar pentru mine, esența cinema-ului stă în capacitatea lui de a vedea existența cu un anumit instrumentar, camera și montajul. Cine spune că cinema-ul a apărut ca artă de circ, pentru că știm primele proiecții erau făcute în corturi, ca la circ și multă vreme a fost considerată o artă pentru plebe… Éric Rohmer, marele cineast francez, numele lui adevărat e Maurice Schérer, și și-a schimbat numele în ’42 când s-a apucat de făcut filme pentru că îi era rușine de familia lui. Și să nu uităm că începutul cinematografului înseamnă și altceva. De exemplu, filmele lui Étienne-Jules Marey, care încercau să vadă cum se mișcă un cal, dacă pune toate picioarele pe sol sau doar două câte două. Filmele sale sunt puse la liber pe site-ul cinematicii franceze și sunt superbe. Și erau încercări în a vedea mișcarea, cum cade o pisică…Deci practic a existat o dimensiune științifică sau sociologică, iar eu încerc să îmbin aceste dimensiuni.

D: De ce ai zis că e schiță? Vrei să mai faci un proiect sau citisem într-un interviu că le sugerezi altora să perfecționeze proiectul dacă pot?

J: Da, e o idee găsită într-o carte a lui Malraux care a avut această intuiție, că dacă te uiți la schițele pictorilor din vechime, nu tablourile, pentru sensibilitatea noastră, ele ne spun mai multe decât tablourile pentru că sunt mai apropiate de ce face cineva ca Picasso, prin natura asta neterminată. Și atunci, am ideea asta de schiță, neterminată, care să aibă potențialități, ce nu sunt eliminate pentru a închega proiectul.

D: O ultimă întrebare, unde se poate vedea filmul? Sau o întrebăm pe Ada Solomon?

J: Deocamdată nu putem răspunde la întrebarea asta. Credem, sperăm că undeva prin aprilie sau mai, mai degrabă, va ieși în cinema și vor fi proiecții în aer liber.

D: Se anunță un proiect nou?

J: Da, foarte multe. E vorba de o serie de filme scurte pe care vreau să le pun cap la cap și care sunt un soi de mici povești istorice făcute cu materiale de arhivă. Munca e legată de Crucișătorul Potemkin, despre care Eisenstein a făcut un film, unde la final fraternizează cu armata țaristă. În realitate, a ajuns în 1950 la Constanța, unde au cerut azil politic și marinarii, așa numiții potemkiniști, au rămas în România cu miile. O parte au plecat în Uniunea Sovietică, dar mulți au rămas aici. Regimul îi folosea puțin pentru propagandă și există și o carte care se numește Potemkiniștii. Au primit și niște pensii speciale și e despre povestea aceasta.  

D: Se poate vedea undeva Ieșirea Trenurilor din gară online?

J: Încă nu, este aceeași situație. Am vrut să avem premiera în noiembrie, cred că o să iasă in iunie, o dată cu comemorarea a 80 de ani a pogromului de la Iași.

D: Restul sunt undeva pe online?Tipograf Majuscul?

J: Cred că pe HBO este acum, iar altele se mai văd pe ici pe colo. Unele au ieșit pe DVD, altele sunt pe Vimeo și cred că și pe site-urile de piraterie. 

D: Radu Jude, mulțumim. O să vă placă, nu o să vă placă, dar sigur filmul o să vă învârtă mintea un pic.