Scrisoare catre elevii Profesorului de Isterie Nationala

Eu nu am ce sa impart cu Traian Basescu. Mi se pare un personaj simplu si macinat. Omeneste vorbind, cred ca am si compasiune pentru domnia sa. Gestul sau de ieri, de-a lovi in Mihai I, chiar daca o face parte din vreun plan maret al presedintelui, nu e departe de multe prostii pe care le-oi fi spus la un pahar, discutand superficial despre politica, oameni, filozofie, viata sau filme.

In anii comunismului, romanii au suferit o mare pierdere. Pe langa milioane de drame personale, pe langa regimurile de proprietate si incrucisarea naucitoare a arterelor unui sistem, romanii au pierdut dreptul la constiinta. Care, da, este diferita pentru fiecare. Dar constiintele, intr-o comunicare sanatoasa, ajung sa se-nteleaga. Nu si in comunism. Cultura, acest bazin in care se varsa dar din care se si nasc toate interioarele umane, a fost otravita in mod voit.

Cand a venit 1989 aveam 16 ani. Am pazit, cu taica-meu si cu regretatul pilot Vancea, scara blocului. Tremuram in spatele usii fara incuietoare sau interfon, banuind ca dincolo sunt teroristii antrenati ca niste roboti sa ne ucida. Dar nu tremuram numai de frica. Taica-meu stia ce face. M-a trecut prin ceea ce majoritatea culturilor impun barbatilor adolescenti, un ritual initiatic de intrare in maturitate. Pe langa teama de moarte simteam si un imbatator triumf asupra ei, o castigare a dreptului de-a trai, de-a fi liber. Simteam ca merit.

Uite de-asta sunt bulversat, inca o data, de linistea lumii. Eu l-am sustinut pe actualul presedinte la alegerile din 2004. Si bine am facut. Nastase pusese calusul in gura presei si trebuia sa plateasca asta prin alternanta politica. Dar dupa aceea, inca din primele luni, am facut ce era firesc: l-am luat in colimator pe cel care, daca ar fi gresit, ar fi gresit pe pielea noastra. Si a facut-o.

Prima oara am ramas siderat cand o scrisoare a intelectualilor chema la strangerea randurilor in jurul lui Traian Basescu. Pe domnul Liiceanu, unul dintre semnatari, am ajuns apoi, dupa doua-trei intalniri personale intamplatoare, chiar sa-l simpatizez sincer. Dar nu am putut fi niciodata de-acord cu ei. Pentru ca pentru mine, deceptia rapida Traian Basescu nu era un pericol pentru prezent, ci pentru viitor. Atat de evident mi se parea efectul nociv asupra sistemului romanesc al precedentelor lui, atat de ciuda imi era ca minti inalte isi pierd simturile din motivatii banale, incat m-am speriat.

Apoi m-am linistit. Macar nu mai am ce astepta. Aseara insa, trebuie sa recunosc, mi s-a nascut din nou un licar de speranta. De unde nu m-as fi asteptat niciodata. Din ochii Ralucai Turcan. Ma intriga personaje ca ea, ca Sever Voinescu, Preda, Paleologu. Imbracati curat, civilizati, plimbati prin tari mai senine, reprezentau pentru mine pierderea suprema: noua generatie de politicieni cazuti prada farmecelor unui profesor de isterie. Dar aseara eu cred ca am citit rusine in ochii doamnei Turcan. Trimisa la televizor sa sustina orice decizie a lui Traian Basescu, chiar si luata in timp ce doamna Turcan vorbea, a fost surprinsa cu constiinta dezbracata. Cerandu-i-se parerea asupra unei stiri care tocmai venea pe surse, Ralucai Turcan i s-a vazut o clipa lehamitea pe fata pentru ceea ce face.

Si am tresarit! Daca acum, folosind grosolania iregala a lui Traian Basescu, constiintele aiurite vremelnic din jurul domniei sale se dezic? Daca ramane fara nicio sustinere intelectuala? Ce ar putea sa ne faca? Sa puna muncitorii pe noi? Daca cei mai tineri isi dau totusi seama ca s-a ajuns prea departe? Ca o tara nu trebuie sa traiasca in teama? Ca o tara nu e schimbata de trei sferturi de needucati? Ca noi, astia care mai gandim, am putea sa dam un branci ca sa sarim Romania peste sant? Daca ne dam acum seama ca stim, totusi, atat de clar cum ar trebui sa fie lucrurile dar ne mintim in fiecare zi ca nu se poate? Daca realizam ca o tara se duce in spate de oameni maturi, impreuna? Visez, aud.

Scriam acum vreo doua saptamani un editorial care pleca de la o zicere a lui Nichita Stanescu. “Omul este ceea ce isi aduce aminte despre el”. E foarte adevarat. Trecutul fiecarui om e atat de stufos incat nu ti-l poti niciodata aminti pe de-a-ntregul. De aceea pentru fiecare dintre noi nici nu exista trecut. Exista doar ceea ce ne aducem aminte despre el in prezent.

Si daca omul e ceea ce isi aduce aminte despre el, cum sa nu fie o tara ceea ce isi aduce aminte despre ea? Eu, unul, vreau sa cred ca Romania, in prezent, a avut in frunte un rege. Si nu al manelelor.

1,130 Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.