Raspopritul

E un moment, in viata fiecarui membru al paturii mijlocii, cand devii un dusman al statului. Si e normal. Cand competenta ta de-a lua decizii este mai mare decat cea a administratiei, platesti impozitele cu teama cu care-ti dai masina pe mana unui incepator. Nu stii ce se va intampla cu banii tai, daca vor fi furati sau doar pur si simplu vor fi inghititi de un sistem retardat, doar din lacomie si nu de foame.

Momentul meu a fost poprirea de conturi, acum cateva saptamani. In mare, am emis facturi catre o firma, m-am incarcat astfel cu tva-ul, dar compania nu mi-a platit niciodata banii. Pentru ca are conturile poprite. Same old story. Dar pe stat nu-l intereseaza: vrea niste roni pe care nu i-am luat niciodata. In momentul ala, s-a rupt ceva intre noi. Bruma de incredere pe care o mai aveam unul in altul a zburat ca puful de papadie.

Sunt bombardat de imagini din Enemy of State, Robin Hood, Matrix, Braveheart si filmele cu haiduci. Fantasmele mele de dezordine publica sunt grandioase ca nedreptatea ce mi s-a facut. Asta e greseala lor: cu mine, increderea odata rupta, se reface greu si raman urmele fracturii! Ma voi ridica, voi lupta, voi distruge! I shall fight on the hills! I shall never surrender!!! Kill! Kill! Kill!

Pe cine, Dobro? Pe toti? Statul, in diavolismul lui, e un foarte bun manager. Si-a delegat responsabilitatile perfect echilibrat. Nu e mai vinovat un director din minister decat un functionar de ghiseu. Si nu pot sa-i omori pe toti. Si-atunci? Unde e solutia? La mine, se pare, dar n-o stiu.

Ma invart cu masina de cinci minute. Vad, pana la urma, o masina cu semnalizarea de marsarier aprinsa si esapamentul cald. Ce noroc. O astept, parchez. Vine doamna la mine, ii dau banii si, mecanic, ii soptesc amabil: “nu mai taiati chitanta”. Apoi zambesc. Nici eu nu stiu de ce. De satisfactie? De idiot?

1,232 Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.