Preludiu de toamna

Am primit o cutie cadou. In cutie erau carti. Multe. Vreo cincisprezece. Nemira auzise cumva ca inca studiez si se oferise sa imi dea tot ce au de profil din lista lor de titluri. Am luat ce se putea. Carti despre mitologie, alchimie, psihologie, antropologie, tot ce tine de legatura cu fiinta. Am pus cutia in portbagajul lui Volvorine. Am alunecat incet pe Kisseleff, admirand contrastul umbrelor pe care le arunca soarele pe ceasul meu, cand se ascundea repede dupa copaci. Erau acele prime zile de octombrie in care amiaza facea salturi peste linia de treizeci de grade. Am oprit in micutul rond, inainte de Monetariei. Am luat cutia si am intrat in parcul frumos, ingrijit. Am cautat o banca pe alee si nu a fost greu sa gasesc, era doar unsprezece dimineata. Nu ma asteptam la nimic. Aveam o ora libera, hai o ora si ceva si de-abia asteptam sa frunzaresc cartile. Am pus cutia langa mine si m-am gandit ca seman putin cu Forrest Gump asa, pe banca, cu cutia langa mine. Am trecut prin toate cartile, cele mai multe erau mai mult decat ma asteptam. Apoi am schimbat cateva cuvinte cu niste femei care ciunteau florile alene. Apoi am ramas, asa, amestecandu-ma cu vremea buna. Si ma uitam la carti. Apoi ma uitam la copaci. Apoi iar la carti. Apoi iar la copaci. Si mi se parea, cumva, ca sunt exact la mijloc. Cartile veneau din copaci. Iar eu le-am adus inapoi. Copacii, dupa ce infrunzesc, se fac carti si noi ii frunzarim. Si mi-am raspuns atunci la o veche intrebare. “Copacii stiu ca sunt?”. Copacii stiu tot ce ne soptesc printre randuri.
image

1,354 Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.