Dan Bittman la Finante

Si eu am crezut ca e o gluma. Dar Sebastian Vladescu l-a luat si pe Bittman in echipa de consilieri ai Finantelor. Toti blogerii s-au grabit sa posteze “Banii vorbesc”. Eu o sa va dau doar cateva versuri dintr-o piesa Holograf:

“Nu

N-am stiut

Ca toate lucrurile bune sunt doar bune la-nceput”.

Il cunosc pe Dan si mi-e simpatic. Il cunosc si pe Gheorghe si mi-e simpatic, bineinteles doar cand vrea el. Asa ca le doresc experiente bune acolo. Dar in cazul lui Andrei am o banuiala: Sebastian Vladescu l-a luat ca sa arate ca si cel mai arogant critic da chix cand e vorba sa practice what he was preaching. Altfel nu vad ce rost avea declaratia ministrului de finante:

“Pe un individ care stătea afară şi comenta totul l-am convins să vină la Ministerul Finanţelor, iar după trei zile era terminat, era muci, nu se mai ţinea pe picioare. Nu a plecat din minister, dar acum face zilnic exerciţii fizice şi psihice ca să reziste la cât e de muncă în Ministerul Finanţelor. Mă refer la domnul Andrei Gheorghe”

I am boring…

Ea e Inna. E romanca. E pe locul 1 in Billboard dance. Va rog uitati-va. Va rog:)

[kml_flashembed movie="http://www.youtube.com/v/JDUhIfFsZDE" width="425" height="344" allowfullscreen="true" fvars="fs=1" /]

Adam

Adam e un baiat cu Sindromul lui Asperger, adica nu intelege deloc ce simt ceilalti si nu poate sa minta. Si e ciudat. Si se indragosteste. Cat poate el. Dobro recomanda la cald. Hugh Dancy, jos palaria.

[kml_flashembed movie="http://www.youtube.com/v/wnoNQa_qUm4" width="425" height="344" allowfullscreen="true" fvars="fs=1" /]

Voi v-ati gandit cum o sa arate lumea gri?

Nu se poate sa nu fi vazut: in rafinamentul fara limite al celor care ne administreaza averile, ei s-au gandit sa izoleze blocurile. Romaneste, mai castiga si firma de constructii, mai facem economie la gaze. Dar romanismul e mai adanc. Dupa ce ne-am bucurat zeci de ani de gri-ul mizerabil al blocurilor care, fara sa ne dam seama, ne face zilnic o aromaterapie sora cu socurile electrice, genocidul cromatic va inceta.

Mai exact, vibratiile gri-ului sau grej-ului din jur, care aduc aminte de mancare stricata si, psihologic, ne alarmeaza tacut, vor fi inlocuite cu perechea de culori hotarata undeva, in vreun birou mucegait, de oameni care nu au avut nimic frumos si colorat cand erau mici si acum vor sa se razbune.

Mai exact: VOI VA DATI SEAMA CA TOT BUCURESTIUL VA ARATA ASA???????? DOUA CULORI TOATA VIATA????

UPDATE: am primit telefoane si mesaje care m-au contrazis. Le dau dreptate, nu in toate sectoarele sunt aceleasi culori. Imi cer scuze, am fost incrancenat. Dar ramane, cred eu, necesitatea unor minti mai educate chiar si decat mine 🙂 la conducerea arhitecturii capitalei. A, si un primar general cu cojones, care sa inteleaga ca si cetatenii din sectorul 3 trec prin sectorul 2 si se sting, incet, la vederea flamelor de pe izolatie.

2312200953423122009535

2312200953623122009537

2312200953823122009539

Va rog din sufletul meu multicolor de copil: dati-mi vreun info despre responsabilii cu alegerea design-ului Bucurestiului viitorului. Ii sunam pe radio si ii oprim. If you tolerate this, the green trees will be next.

Anul asta iert

Am hotarat. Am iertat tot. Toti oamenii rai de la televizor. Toti oamenii care au fost rai cu mine. Toti ascultatorii care ne considera sclavii lui Vantu si sclavii lor. Am iertat tot. L-am iertat pe Mircea Badea pentru ca am inteles cat a suferit cand era mic. Mi-am iertat prietenii care m-au ranit. Am iertat femeile care nu m-au vrut. Pe cele care m-au vrut pana la rana deschisa. Tot am iertat. Si sa nu credeti ca am iertat inteligent, adica sa nu va imaginati ca mi-am explicat psihologic de ce sunt rai. Nu. Pur si simplu au gresit si eu i-am iertat.

E placut. E relaxant. De-acum cine greseste e ras.

Domnul si vagaboanda

De la etajul 4 pe care il ocupa singur, domnul Santici priveste in jos, spre trotuarul inzapezit, prin geamul mare cat un perete. Reflexele albastru de tarzii ale veiozei lovesc ca o pensula, ici – in paharul de scotch din mana sau colo – exact in coltul camerei. E metal mult in apartamentul scump. Si sticla. Santici privea in jos, spre cainele bezmetic care uitase de mult sa ceara de mancare trecatorilor. Cand cineva lua coltul, maidanezul latra exact de doua ori, se rotea prin zapada,pe spate, dupa care astepta, cu o privire intrebatoare ca o mirare, atentia lor.

Apoi Santici vazu o fetita aparand de dupa colt. Infofolita ca o taranca, copila era de fapt un bulgare de hainute. Nimic nu se vedea din ea in afara de nasul mic si carn care-i iesea din fularul invartit de doua ori peste gura si de ochii dati pe spate ca sa vada, totusi, ceva de sub caciula aia. Avea lacrimi in ochi. Santici nu le vedea si trecatorii credeau ca sunt de la palele reci de zapada viscolita. Doar gurita ei ar fi tradat-o, daca nu era fularul crosetat. Sub el, colturile buzelor se chinuiau tremurand s-ajunga cat mai jos, sa-i tina supararea legata de pamant, ca niste franghii de cort. Era suparata. Era suparata sincer, ca un copil. Tata-su venise din nou cu sticla-n mana, cum facea des. Intra in gangul casei darapanate injurand. Nu mai dadea in mamica ei, se invatase de frica. Nici in ea. Facea doar scandal. Dar acum ii luase casetuta. Toti banii ei, stransi din ce-si ascundea la cersit. Vroia sa-si cumpere o papusa noua, in cutie, sa minta la scoala ca a venit si la ea Mosul.

Santici isi ridica privirea de la moaca aia mica si o arunca in fata, spre intuneric. “Nu ma iubeste nimeni. Si nu iubesc pe nimeni”, isi spunea mirat. “Si totusi sunt sanatos”.