Ce-au romanii cu iertarea?

De cateva zile, cine stie din ce confluente de energii, facem “dulcegarii” in emisiunea de dimineata. Adica, impreuna cu Vlad, impacam oameni in direct si, mai nepotrivit pentru unii decat o nuca de cocos in perete, ne zicem “te iubesc” unul altuia prin studio:)

Buuuuun. Bineinteles ca primele reactii au fost de respingere. Masculilor cu testosteronul zvacnind de-a lungul gatului le-au venit in mintea incordata conotatii, cum altfel?, homosexuale. Altii ne-au asemuit cu Mircea Radu.

Unde naiba gresim? De ce e penibil sa impaci doi oameni cu zambetul pe buze si nu e penibil sa fii un haiduc rudimentar, cu inteligenta concentrata spre scoarta si delectare in viata tinzand spre zero?

Sau gresim noi? O sa ne facem de ras, noaptea, in fata prietenei sau a sotiei daca ne preocupa incapacitatea romanilor de-a ierta si de-a accepta? Well, din experienta proprie va spun ca dimpotriva. Cu cat ai mai putine rezistente psihice, cu atat curge dragostea mai bine, trust me.

Si-atunci? De unde? De ce se spunea si inca se spune atat de rar “te iubesc” in familiile romanesti, se desacralizeaza sentimentul daca il scoti la aer mai des de doua ori pe an? De ce e un fel de rusine sa zici “am gresit” cand stii ca asa e? Adica ce castigi daca doar tu in tot universul asta nu stii ca stie lumea ca esti un idiot?

Eu cred ca inteleg de ce, dar va invit sa va dati si voi cu parerea. Eu cred ca din prostie. Genul ala de prostie mostenita de-a lungul multor generatii, care te face sa confunzi  dreptatea cu orgoliul, trairea romaneasca profunda cu nevroza isterica, dragostea cu dependenta afectiv-sexuala si barbatia cu ingustimea parerilor. Si din cauza asta sa nu te simti bine si nici macar sa nu stii.

I might be wrong. Am I?

Pe-un Clinton ridicat.

Hillary Clinton este Secretar de Stat, ok? Dar Bill este mult ai cunoscut, ok? Si a avut si job mai important si nu s-a descurcat rau deloc. Drama in care traieste familia Clinton e drama fiecarei familii moderne. Watch, Hillary Clinton in Congo, pe 11 august, la o conferinta cu studentii:

[kml_flashembed movie="http://www.youtube.com/v/dgF_PZg3EwY" width="425" height="344" allowfullscreen="true" fvars="fs=1" /]

Doamna Clinton? Cand ne ridica domnu' Bill vizele???

Daca zic nemtii…

Nou mister in cazul bebe-extraterestrului din Mexic. Nemtii de la Bild (un fel de libertatea) dau un film cu micutul alien gasit intr-o cursa de soareci din Mexic si omorat de gasitori.

[kml_flashembed movie="http://www.youtube.com/v/4nuTcFz8VWY" width="425" height="344" allowfullscreen="true" fvars="fs=1" /]

Acum un nou mister: tot Bild spune ca cel care l-a gasit/incendiat acum cateva luni pe micutul E.T. a fost gasit mort in masina. Si il citeaza pe un expert in fenomene paranormale, Joshua P. Warren, care, dupa ce-a cercetat decesul mexicanului a pus concluzia: a fost omorat in masina de un laser, probabil extra-terestru.

Alien, don't be hatin'...

Ludovic Organ?

BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Sesizarea Elenei Udrea către Comisia de anchetă îl menţionează pe liberalul Ludovic Orban, repetat, cu numele de Ludovic “Organ”, motiv pentru care, potrivit relatării lui Nicolae Bănicioiu (PSD), “o doamnă de la cabinetul preşedintelui Camerei” a încercat să retragă documentul pentru a-l corecta.

Daca asta nu e din capul Elenei…

Chiar! Voi stiati ca eu o data am murit?

Azi am fost la Alex Galmeanu, la un shooting. Nu c-as fi lucrat cu multi dar el e fotograful meu preferat. Ne jucam cu tot felul de idei si mereu iese ceva fain. De exemplu:

112_mihaidobrovolschi_20090318_067

Dar nu asta vroiam sa va spun ci ceva mult mai morbid:) Cautand eu cu Alex (si inca doi oameni foarte creativi pe care o sa vi-i prezint cand le iese proiectul) niste fotografi mai vechi de-ale mele, am dat peste unul dintre cele mai terifiante documentare facute vreodata. Unii l-ati vazut. Este cel despre moartea mea. Bine v-am regasit 🙂

[kml_flashembed movie="http://www.youtube.com/v/W6qbJuXAV2I" width="425" height="344" allowfullscreen="true" fvars="fs=1" /]

Partea a doua mi-a mutzit-o youtube asa ca o vedeti aici.

Boys are back in town

Suntem in aer din nou. Doua luni au trecut ca tgv-ul. Ne-am deschis obloanele si ce vedem? Certuri intra-trust, mincinosii din politica, toate mizeriile care nu te lasa sa fii liber.

Ma rog, pe undeva simt din nou placerea de-a vorbi, marea mea placere. Deci, de maine, de la sapte, in fiecare luni-vineri, imi cer dreptul de-a fi penibil.

Fez

Ne-am hotarat sa mergem la Fez pentru ca urma sa mergem la U2. O buna parte a pieselor de pe ultimul album a fost inregistrata aici. Aveam concediu, undeva trebuia sa merg, de ce nu? Poate parea copilaresc, sa fii tourism-groupie la 35 de ani, dar U2 este una dintre putinele irationalitati pe care mi le permit cu mintea mea supraturata.

Am plecat din Barcelona cu un Ryan Air plin de marocani. Nu stiam la ce sa ma astept si ma gadila un pic asta. Au fost linistiti si politicosi. Am ajuns la un aeroport de marimea Banesei, dar un pic mai bine organizat. Am trecut de vama fara peripetii. Am iesit afara. Ciudat. Ciudat de tot. Nu era ciudat ce am vazut, era doar un camp, dar era ciudat CUM vedeam. Lumina pica altfel aici. E un portocaliu invizibil aici, perceptibil aproape ca unda, ca energie. Iar pamantul rosu, african, iti aduce aminte lucruri pe care n- sa le stii niciodata.

Mi-am vazut stramosii intr-o lupa

Dintr-un scuipat, dintr-o poiana

Cu smocuri de galben-verde

In tarana rosie, africana

I-am cunoscut intr-o revista scumpa

Cu anunturi de stiinta:

“Pereche primordiala cautam

Nepot trecut printre betoane-n nefiinta”

Ne-a luat un taxi. Ne-a dus prin Fez-ul nou care e plin de vile in constructie. Am ajuns la marginea medinei (cetate veche pe care o au toate orasele mari), pe strada asta, unde aveam riad-ul (pensiunea):

strada riad

Nu stiam ce e inauntru si, vazand copiii imbracati sarac afara, ma asteptam la orice. Riadurile au, in Maroc, o curte interioara si camere de jur imprejur. Pe noi ne-a costat 80 de euro pe noapte, cu mic dejun traditional in fiecare zi. Am avut noroc ca era chiar la marginea medinei. Masinile nu circula intre ziduri si nu stiu daca ajungeam la el daca era mai prin centru. Am batut la usa cu manerul vechi, ne-a deschis gazda noastra, o superba marocanca, frumoasa si demna, cu impecabile maniere frantuzesti. Si am intrat in le petit paradis.

curte riad

Aici ne-am petrecut mult timp, in serile obosite si diminetile in care ne puneam caile la cale. Ne-am lasat bagajele in camerele decorate traditional cu mult gust si am facut un dus rapid in cea mai frumoasa baie in care am calcat in viata mea, cu chiuveta si cada modelate manual din lut, vopsita intr-un verde menta cu un ulei lucios cum vezi pe toti peretii din Fez.

camera fez

Am iesit din Riad cu cateva indicatii de-ale gazdei si am inceput sa dam tarcoale zidurilor medinei, incercand sa gasim o intrare. Erau multe stradute de acces, dar mai toate aratau sumbru si nu miroseau a bine. Am intrat totusi pe una dintre ele. Ne-am dat seama repede ca am facut o greseala. Medina este un labirint. Mii de stradute inguste, de vreun metru, te afunda in disperare. Cladirile sunt inalte, nu iti poti lua niciun reper exterior iar tinerii asezati pe jos, in penumbra, ranjeau printre dinti “bienvenue”, savurand nelinistea noastra. Apoi veneau, ne salutau, si se ofereau ca ghizi. Fiind roman, am crezut ca scap de ei daca ii refuz sever. Dar tinerii marocani nu sunt tiganusii din Bucuresti. Se alimenteaza cu temerile tale, isi simt ascendentul, stiu ca sunt pe teritoriul lor si chiar iti bat obrazul ca nu vorbesti cu ei, desi asta ti-ar pierde clar niste dirhami. Nu am poze cu ei, am fost suficient de precaut sa nu imi iau camera cu mine in prima zi. Strazile erau atat de pline, incat pe unele dintre ele nu am putut intra, era o aglomeratie de tramvai. Am reusit sa iesim din nou la sosea cu ajutorul ghidului unor americani si ne-am dus acasa, decisi sa cunoastem cetatea doar cu un indrumator.

A doua zi a venit ghidul, un simpatic marocan pe la 50 de ani. Ne-a povestit despre Fez, despre cum doua surori au primit pamantul si o mostenire, din care ambele au construit cate-o jumatate de oras. Una dintre ele, pe nume Fatima, a facut si o universitate care, zicea ghidul, este cea mai veche din lume. Am plecat pe jos, pe stradutele stramte care, fiind vineri si, deci, ziua lor libera, erau nepopulate si se lasau admirate fara galagie.

strada ingusta medina

Medina din Fez este cea mai veche din intreaga lume araba. Zeci de mii de oameni traiesc aici. Mii de magazine asteapta targuielile iar pentru un necunoscator, medina este chiar o cutie cu surprize. O straduta lata cat un pat poate ascunde un restaurant grandios, o intrare austera poate ascunde un magazin imens, plin de aur, argint si mese de fildes.

straduta medina

Contrastele sunt peste tot. Strazi curate langa strazi uitate, case cu camere cazute langa riaduri de lux, bancomate langa farfurii de cersetori. Incet am inceput sa simtim spiritul locului. Al oamenilor. Ba am inceput chiar sa vorbesc franceza. Marocanii sunt calzi si nu asteapta nimic. Timpul trece altfel pentru ei, nu alearga dupa nimic. Zambesc mult si sincer, glumesc la tot pasul si sunt foarte apropiati fizic. Adesea vezi gesturi de prietenie intr-o mana pe umar, o palma pe burta sau pe dupa talie. Ochii zambitori te invita la negocieri lungi, de placere, iar copiii, daca faci greseala mea de-a le da un dirham, se urca razand pe tine. Isi iubesc mult copiii, vezi barbati in toata firea alergandu-se cu cate-o cioica de patru ani, iar copiii simt asta. Daca ii dai “bon soir” unui buflea mic, se uita la tine, rade si iti raspunde cu un “boooooon sooaaaaaaaaaaair” lung, rasfatat si cald. Sunt foarte credinciosi dar nu extremisti.

batran moschee larg

In fapt, Marocanii sunt un exemplu pentru tarile din jur. Au o cumpatare in credinta si in relatiile cu alte tari. Cand s-a descoperit ca Iranul facea, prin ambasada din Rabat, propaganda islamica extremista, Marocul a rupt relatiile diplomatice cu Teheranul. Prefera relatii bune cu Franta. Poate deschiderea lor vine si din faptul ca Marocul, spre deosebire de Algeria, nu a fost cucerit de Franta ci a negociat un protectorat. Franceza se vorbeste in Maroc peste tot, este limba oficiala de afaceri. Iar Mohamed VI, le roix cool, incurajeaza moderatia. Ca tot Marocul, e un rege al contrastelor. E modern si traditionalist. Incurajeaza libertatea, dar jurnalisti care au scris despre haremul regal au intrat la inchisoare. Se imbraca in jeansi dar casa regala cheltuie de 17 ori mai mult decat casa regala britanica.

Toata ziua am petrecut-o in Medina, high-light-ul fiind poate vizita la pielarie. Am intrat intr-o casa modesta aparent, cu mii de genti pe pereti. Un domn s-a prezentat, ne-a dat cate-o frunza de menta s-o tinem la nas si am inceput vizita. Ne-a dus pe o terasa. Mirosea ca un grajd cat un zgarie-nor. In curte erau bazinele in care pielea se inmoaie in gainat de porumbel, apoi e bagata in henna, menta, esenta de cidru sau alte culori, pentru pigmentare.

fabrica de piele fez

Ne-am ales genti, papucei si rucsacei. Eu am ramas cu inima pe-o geanta de voiaj din piele de camila, foarte eleganta si bine lucrata. Le-am pus pe toate in mijlocul camerei si, cu ceaiul de tei in mana, a inceput negocierea. Prietenul Cip, care a trait in Maroc pentru doi ani, a oferit spectacol in negocierea cu “le directeur generale”. Urlete, tipete, rasete, luat in brate, teatru, eu cu fetele ne faceam ca plecam, ei ne aduceau alte genti, “uite, vi le dam pe-astea”, “mais noooo”, “mais ouiiiii”. A fost teribil. De la 650 am ajuns la 250 de euro. Le directeur general a recunoscut ca a fost o negociere dura. Din negocierea asta am invatat multe. Urmatoarele le-am facut singur si, trebuie sa recunosc, devenisem bunicel.

strada cu negociere Medina ma vrajise ireparabil. E greu de spus de ce. Probabil caldura oamenilor, numarul lor, lipsa de orgoliu, zambetul, credinta, probabil toate. Aveam sa ma scol in zilele urmatoare cu o acuta nevoie de-a da o raita prin cetate. Gaseam scuze si plecam. Ba sa iau un pepene, ba un spray, ba sa mancam miel, ba sa mai cumparam o bratarica. Tinerii ghizi nu ma mai deranjau. Probabil ma miroseau, simteau ca nu mai am nelinisti si ma abordau cu totul altfel, in principal ca sa-mi vanda droguri. Ajunsesem sa glumesc cu ei. Nu, n-am luat. Am vrut sa vad frumusetea din jur clar.

Imi facusem un prieten de vreo 7-8 ani, un ghid in devenire. M-a abordat in stilul lor, exagerat de politicos. “Bienvenu en Maroc. Je suis ton meilleur ami. Tu besoin de guide, vien che moi”. Ne intalneam intamplator de cateva ori pe zi. Intr-o seara, cand stateam la singura terasa cu bere din Fez, paznicul isi facea de lucru sa alunge vreo trei pustani. Printre ei, prietenul meu, care ma arata cu degetul “mon ami! mon ami!”.

Nu se bea alcool pe strada in Fez. Nu e la fel in tot Marocul dar Fez este capitala traditionala. Nici la terasa, nici in restaurant, nici in baruri. Exista un singur bar, Mezzaninne, in care poti bea o bere la 240 ml, cu vreo 4 euro. Chiar daca are doar vreo 4 mese, este un fel de bamboo local, acolo venind “fetele rele” cu porsche-ul si baietii occidentali. In rest nu poti cumpara alcool decat de la supermarket, de la Marjan care, ne-a asigurat un taximetrist intr-o barfa aproape damboviteana, este o afacere de-a fratelui regelui. Mi-am adus aminte de fratele regelui nostru, de la Constanta. Am fost in Marjan, a fost decent, nu e nicio diferenta fata de cele din Romania. Poate doar surprinderea cu care un tanar aflat in fata mea la casa s-a uitat in cosul in care aveam 10 cutii de bere si mi-a zis “big party tonight, no?”. I-am spus rusinat ca suntem multi la hotel. S-a mai uitat o data si mi-a zambit: “ok, many of you, but, anyway, big party!”

Am vizitat si Mekness, un oras la cateva zeci de kilometri, care nu ne-a aratat mari noutati. In schimb am vazut Volubilis, un oras roman dezgropat secolul trecut care a pastrat multe case si cladiri publice intr-o forma care sa-ti permita sa banuiesti traiul de huzur al romanilor.

via apia volubilis

Pardoselile caselor sunt inca intacte si au permis arheologilor sa determine modul lor de viata. Era huzur, trust me. Aveau jacuzzi, bordel, camere de oaspeti imense si, ca sa fie clar ce viata aveau, casele aveau si celebrele vomitarium, in care se duceau ca sa poata s-o ia de la inceput.

pardoseala volubilisDescoperit de curand, Volubilis a pastrat sub maluri mari de pamant pardosele incredibile. Un amestec de arta romana si berbera ti se asterne la picioare. Simboluri orientale, ca zvastica, sau pur romane, impuse de stapani se impletesc in pietricele cu modele ale berberilor care realizau lucrarile.

Coloane corintene sau ionice au ramas in picioare, dovada ca maretia renunta greu la lupta.

Am facut si vizite in Fez-ul nou, un oras semi-cosmopolit. Loganuri la tot pasul, McDonalds, terase, bulevardul Hassan II este o zona de promenada plina de traditie si modern. De fapt e greu sa le separi. McDonalds-ul are acoperis arabesc iar femeile cu batic au jeansi mulati.

Inima mi-a rams insa in Fez-ul vechi, in Medina. In ultima seara am intrebat-o pe gazda daca stie unde a ingregistrat u2 albumul. Nu doar ca stia dar nici nu era departe de riad-ul ei, unii dintre membrii echipei au mancat la ea, iar la un festival de muzica a stat la cativa metri de Bono. Stiu ca va exasperez cu irlandezii, dar ultimul album il asculti pe iPod altfel daca te-ai plimbat pe-acolo. Acum, daca-l ascult, eu stiu ca multe instrumente sunt marocane, si vocea muezinului care se aude pe fundal noi o auzeam in fiecare seara, sau la cinci dimineata.

deux amis

A fost o aventura incredibila. M-a imbogatit. Am vazut alte clisee care o sa ma ajute sa scap de ale mele. Am vazut alte frumuseti, in alte culori, pe care nicio dalta nu mi le poate lua de pe peretii inimii. Am auzit frumuseti in alte game muzicale. Am calcat pe vechimi, am respirat aer cu niste oameni care nu se grabesc sa traiasca.

Va doresc sa traiti aceleasi deschideri curate. Sa calatoriti in locuri diferite de cele pe care le banuiti. Sa aveti prieteni cu care sa vorbiti pana la cinci dimineata pe acoperisul riadului, in cantul muezinului din minaret. Sa va mire cladirile pana la uluire. Si apoi sa vorbim cu totii, zambind, despre ele, cand ne-ntoarcem.

In lungile mele discutii cu Cip despre poporul roman si care ii e salvarea, am cazut de-acord ca umorul roman, asa rautacios cum e, e o valoare. In cursa Blue Air (respect, cine nu a mers cu Ryan-ul nu are cum sa aprecieze:)) cu care ne-am intors, vocea stewardesei ne anunta ca am aterizat. “Doamnelor si domnilor, va multumim ca ati ales compania Blue Air. Am aterizat pe aeroportul Baneasa, sunt 26 de grade Celsius, si…”. Si o bufnise rasul. Eram in Romania, tara in care se rade. Rautacios, deocamdata. Dar se rade.

La revedere Fez.

Zidurile astea galbene

Invechite flori dalbe ne

Plimba-n seara de clestar

Pe obrazul lui Agar

Timpule, opreste-ma

Loc, lung-latuieste-ma

Pas, agale calca-ma

Clipa, parca-parca-ma…

panorama fez medina