Chiar! Voi stiati ca eu o data am murit?

Azi am fost la Alex Galmeanu, la un shooting. Nu c-as fi lucrat cu multi dar el e fotograful meu preferat. Ne jucam cu tot felul de idei si mereu iese ceva fain. De exemplu:

112_mihaidobrovolschi_20090318_067

Dar nu asta vroiam sa va spun ci ceva mult mai morbid:) Cautand eu cu Alex (si inca doi oameni foarte creativi pe care o sa vi-i prezint cand le iese proiectul) niste fotografi mai vechi de-ale mele, am dat peste unul dintre cele mai terifiante documentare facute vreodata. Unii l-ati vazut. Este cel despre moartea mea. Bine v-am regasit 🙂

[kml_flashembed movie="http://www.youtube.com/v/W6qbJuXAV2I" width="425" height="344" allowfullscreen="true" fvars="fs=1" /]

Partea a doua mi-a mutzit-o youtube asa ca o vedeti aici.

Boys are back in town

Suntem in aer din nou. Doua luni au trecut ca tgv-ul. Ne-am deschis obloanele si ce vedem? Certuri intra-trust, mincinosii din politica, toate mizeriile care nu te lasa sa fii liber.

Ma rog, pe undeva simt din nou placerea de-a vorbi, marea mea placere. Deci, de maine, de la sapte, in fiecare luni-vineri, imi cer dreptul de-a fi penibil.

Fez

Ne-am hotarat sa mergem la Fez pentru ca urma sa mergem la U2. O buna parte a pieselor de pe ultimul album a fost inregistrata aici. Aveam concediu, undeva trebuia sa merg, de ce nu? Poate parea copilaresc, sa fii tourism-groupie la 35 de ani, dar U2 este una dintre putinele irationalitati pe care mi le permit cu mintea mea supraturata.

Am plecat din Barcelona cu un Ryan Air plin de marocani. Nu stiam la ce sa ma astept si ma gadila un pic asta. Au fost linistiti si politicosi. Am ajuns la un aeroport de marimea Banesei, dar un pic mai bine organizat. Am trecut de vama fara peripetii. Am iesit afara. Ciudat. Ciudat de tot. Nu era ciudat ce am vazut, era doar un camp, dar era ciudat CUM vedeam. Lumina pica altfel aici. E un portocaliu invizibil aici, perceptibil aproape ca unda, ca energie. Iar pamantul rosu, african, iti aduce aminte lucruri pe care n- sa le stii niciodata.

Mi-am vazut stramosii intr-o lupa

Dintr-un scuipat, dintr-o poiana

Cu smocuri de galben-verde

In tarana rosie, africana

I-am cunoscut intr-o revista scumpa

Cu anunturi de stiinta:

“Pereche primordiala cautam

Nepot trecut printre betoane-n nefiinta”

Ne-a luat un taxi. Ne-a dus prin Fez-ul nou care e plin de vile in constructie. Am ajuns la marginea medinei (cetate veche pe care o au toate orasele mari), pe strada asta, unde aveam riad-ul (pensiunea):

strada riad

Nu stiam ce e inauntru si, vazand copiii imbracati sarac afara, ma asteptam la orice. Riadurile au, in Maroc, o curte interioara si camere de jur imprejur. Pe noi ne-a costat 80 de euro pe noapte, cu mic dejun traditional in fiecare zi. Am avut noroc ca era chiar la marginea medinei. Masinile nu circula intre ziduri si nu stiu daca ajungeam la el daca era mai prin centru. Am batut la usa cu manerul vechi, ne-a deschis gazda noastra, o superba marocanca, frumoasa si demna, cu impecabile maniere frantuzesti. Si am intrat in le petit paradis.

curte riad

Aici ne-am petrecut mult timp, in serile obosite si diminetile in care ne puneam caile la cale. Ne-am lasat bagajele in camerele decorate traditional cu mult gust si am facut un dus rapid in cea mai frumoasa baie in care am calcat in viata mea, cu chiuveta si cada modelate manual din lut, vopsita intr-un verde menta cu un ulei lucios cum vezi pe toti peretii din Fez.

camera fez

Am iesit din Riad cu cateva indicatii de-ale gazdei si am inceput sa dam tarcoale zidurilor medinei, incercand sa gasim o intrare. Erau multe stradute de acces, dar mai toate aratau sumbru si nu miroseau a bine. Am intrat totusi pe una dintre ele. Ne-am dat seama repede ca am facut o greseala. Medina este un labirint. Mii de stradute inguste, de vreun metru, te afunda in disperare. Cladirile sunt inalte, nu iti poti lua niciun reper exterior iar tinerii asezati pe jos, in penumbra, ranjeau printre dinti “bienvenue”, savurand nelinistea noastra. Apoi veneau, ne salutau, si se ofereau ca ghizi. Fiind roman, am crezut ca scap de ei daca ii refuz sever. Dar tinerii marocani nu sunt tiganusii din Bucuresti. Se alimenteaza cu temerile tale, isi simt ascendentul, stiu ca sunt pe teritoriul lor si chiar iti bat obrazul ca nu vorbesti cu ei, desi asta ti-ar pierde clar niste dirhami. Nu am poze cu ei, am fost suficient de precaut sa nu imi iau camera cu mine in prima zi. Strazile erau atat de pline, incat pe unele dintre ele nu am putut intra, era o aglomeratie de tramvai. Am reusit sa iesim din nou la sosea cu ajutorul ghidului unor americani si ne-am dus acasa, decisi sa cunoastem cetatea doar cu un indrumator.

A doua zi a venit ghidul, un simpatic marocan pe la 50 de ani. Ne-a povestit despre Fez, despre cum doua surori au primit pamantul si o mostenire, din care ambele au construit cate-o jumatate de oras. Una dintre ele, pe nume Fatima, a facut si o universitate care, zicea ghidul, este cea mai veche din lume. Am plecat pe jos, pe stradutele stramte care, fiind vineri si, deci, ziua lor libera, erau nepopulate si se lasau admirate fara galagie.

strada ingusta medina

Medina din Fez este cea mai veche din intreaga lume araba. Zeci de mii de oameni traiesc aici. Mii de magazine asteapta targuielile iar pentru un necunoscator, medina este chiar o cutie cu surprize. O straduta lata cat un pat poate ascunde un restaurant grandios, o intrare austera poate ascunde un magazin imens, plin de aur, argint si mese de fildes.

straduta medina

Contrastele sunt peste tot. Strazi curate langa strazi uitate, case cu camere cazute langa riaduri de lux, bancomate langa farfurii de cersetori. Incet am inceput sa simtim spiritul locului. Al oamenilor. Ba am inceput chiar sa vorbesc franceza. Marocanii sunt calzi si nu asteapta nimic. Timpul trece altfel pentru ei, nu alearga dupa nimic. Zambesc mult si sincer, glumesc la tot pasul si sunt foarte apropiati fizic. Adesea vezi gesturi de prietenie intr-o mana pe umar, o palma pe burta sau pe dupa talie. Ochii zambitori te invita la negocieri lungi, de placere, iar copiii, daca faci greseala mea de-a le da un dirham, se urca razand pe tine. Isi iubesc mult copiii, vezi barbati in toata firea alergandu-se cu cate-o cioica de patru ani, iar copiii simt asta. Daca ii dai “bon soir” unui buflea mic, se uita la tine, rade si iti raspunde cu un “boooooon sooaaaaaaaaaaair” lung, rasfatat si cald. Sunt foarte credinciosi dar nu extremisti.

batran moschee larg

In fapt, Marocanii sunt un exemplu pentru tarile din jur. Au o cumpatare in credinta si in relatiile cu alte tari. Cand s-a descoperit ca Iranul facea, prin ambasada din Rabat, propaganda islamica extremista, Marocul a rupt relatiile diplomatice cu Teheranul. Prefera relatii bune cu Franta. Poate deschiderea lor vine si din faptul ca Marocul, spre deosebire de Algeria, nu a fost cucerit de Franta ci a negociat un protectorat. Franceza se vorbeste in Maroc peste tot, este limba oficiala de afaceri. Iar Mohamed VI, le roix cool, incurajeaza moderatia. Ca tot Marocul, e un rege al contrastelor. E modern si traditionalist. Incurajeaza libertatea, dar jurnalisti care au scris despre haremul regal au intrat la inchisoare. Se imbraca in jeansi dar casa regala cheltuie de 17 ori mai mult decat casa regala britanica.

Toata ziua am petrecut-o in Medina, high-light-ul fiind poate vizita la pielarie. Am intrat intr-o casa modesta aparent, cu mii de genti pe pereti. Un domn s-a prezentat, ne-a dat cate-o frunza de menta s-o tinem la nas si am inceput vizita. Ne-a dus pe o terasa. Mirosea ca un grajd cat un zgarie-nor. In curte erau bazinele in care pielea se inmoaie in gainat de porumbel, apoi e bagata in henna, menta, esenta de cidru sau alte culori, pentru pigmentare.

fabrica de piele fez

Ne-am ales genti, papucei si rucsacei. Eu am ramas cu inima pe-o geanta de voiaj din piele de camila, foarte eleganta si bine lucrata. Le-am pus pe toate in mijlocul camerei si, cu ceaiul de tei in mana, a inceput negocierea. Prietenul Cip, care a trait in Maroc pentru doi ani, a oferit spectacol in negocierea cu “le directeur generale”. Urlete, tipete, rasete, luat in brate, teatru, eu cu fetele ne faceam ca plecam, ei ne aduceau alte genti, “uite, vi le dam pe-astea”, “mais noooo”, “mais ouiiiii”. A fost teribil. De la 650 am ajuns la 250 de euro. Le directeur general a recunoscut ca a fost o negociere dura. Din negocierea asta am invatat multe. Urmatoarele le-am facut singur si, trebuie sa recunosc, devenisem bunicel.

strada cu negociere Medina ma vrajise ireparabil. E greu de spus de ce. Probabil caldura oamenilor, numarul lor, lipsa de orgoliu, zambetul, credinta, probabil toate. Aveam sa ma scol in zilele urmatoare cu o acuta nevoie de-a da o raita prin cetate. Gaseam scuze si plecam. Ba sa iau un pepene, ba un spray, ba sa mancam miel, ba sa mai cumparam o bratarica. Tinerii ghizi nu ma mai deranjau. Probabil ma miroseau, simteau ca nu mai am nelinisti si ma abordau cu totul altfel, in principal ca sa-mi vanda droguri. Ajunsesem sa glumesc cu ei. Nu, n-am luat. Am vrut sa vad frumusetea din jur clar.

Imi facusem un prieten de vreo 7-8 ani, un ghid in devenire. M-a abordat in stilul lor, exagerat de politicos. “Bienvenu en Maroc. Je suis ton meilleur ami. Tu besoin de guide, vien che moi”. Ne intalneam intamplator de cateva ori pe zi. Intr-o seara, cand stateam la singura terasa cu bere din Fez, paznicul isi facea de lucru sa alunge vreo trei pustani. Printre ei, prietenul meu, care ma arata cu degetul “mon ami! mon ami!”.

Nu se bea alcool pe strada in Fez. Nu e la fel in tot Marocul dar Fez este capitala traditionala. Nici la terasa, nici in restaurant, nici in baruri. Exista un singur bar, Mezzaninne, in care poti bea o bere la 240 ml, cu vreo 4 euro. Chiar daca are doar vreo 4 mese, este un fel de bamboo local, acolo venind “fetele rele” cu porsche-ul si baietii occidentali. In rest nu poti cumpara alcool decat de la supermarket, de la Marjan care, ne-a asigurat un taximetrist intr-o barfa aproape damboviteana, este o afacere de-a fratelui regelui. Mi-am adus aminte de fratele regelui nostru, de la Constanta. Am fost in Marjan, a fost decent, nu e nicio diferenta fata de cele din Romania. Poate doar surprinderea cu care un tanar aflat in fata mea la casa s-a uitat in cosul in care aveam 10 cutii de bere si mi-a zis “big party tonight, no?”. I-am spus rusinat ca suntem multi la hotel. S-a mai uitat o data si mi-a zambit: “ok, many of you, but, anyway, big party!”

Am vizitat si Mekness, un oras la cateva zeci de kilometri, care nu ne-a aratat mari noutati. In schimb am vazut Volubilis, un oras roman dezgropat secolul trecut care a pastrat multe case si cladiri publice intr-o forma care sa-ti permita sa banuiesti traiul de huzur al romanilor.

via apia volubilis

Pardoselile caselor sunt inca intacte si au permis arheologilor sa determine modul lor de viata. Era huzur, trust me. Aveau jacuzzi, bordel, camere de oaspeti imense si, ca sa fie clar ce viata aveau, casele aveau si celebrele vomitarium, in care se duceau ca sa poata s-o ia de la inceput.

pardoseala volubilisDescoperit de curand, Volubilis a pastrat sub maluri mari de pamant pardosele incredibile. Un amestec de arta romana si berbera ti se asterne la picioare. Simboluri orientale, ca zvastica, sau pur romane, impuse de stapani se impletesc in pietricele cu modele ale berberilor care realizau lucrarile.

Coloane corintene sau ionice au ramas in picioare, dovada ca maretia renunta greu la lupta.

Am facut si vizite in Fez-ul nou, un oras semi-cosmopolit. Loganuri la tot pasul, McDonalds, terase, bulevardul Hassan II este o zona de promenada plina de traditie si modern. De fapt e greu sa le separi. McDonalds-ul are acoperis arabesc iar femeile cu batic au jeansi mulati.

Inima mi-a rams insa in Fez-ul vechi, in Medina. In ultima seara am intrebat-o pe gazda daca stie unde a ingregistrat u2 albumul. Nu doar ca stia dar nici nu era departe de riad-ul ei, unii dintre membrii echipei au mancat la ea, iar la un festival de muzica a stat la cativa metri de Bono. Stiu ca va exasperez cu irlandezii, dar ultimul album il asculti pe iPod altfel daca te-ai plimbat pe-acolo. Acum, daca-l ascult, eu stiu ca multe instrumente sunt marocane, si vocea muezinului care se aude pe fundal noi o auzeam in fiecare seara, sau la cinci dimineata.

deux amis

A fost o aventura incredibila. M-a imbogatit. Am vazut alte clisee care o sa ma ajute sa scap de ale mele. Am vazut alte frumuseti, in alte culori, pe care nicio dalta nu mi le poate lua de pe peretii inimii. Am auzit frumuseti in alte game muzicale. Am calcat pe vechimi, am respirat aer cu niste oameni care nu se grabesc sa traiasca.

Va doresc sa traiti aceleasi deschideri curate. Sa calatoriti in locuri diferite de cele pe care le banuiti. Sa aveti prieteni cu care sa vorbiti pana la cinci dimineata pe acoperisul riadului, in cantul muezinului din minaret. Sa va mire cladirile pana la uluire. Si apoi sa vorbim cu totii, zambind, despre ele, cand ne-ntoarcem.

In lungile mele discutii cu Cip despre poporul roman si care ii e salvarea, am cazut de-acord ca umorul roman, asa rautacios cum e, e o valoare. In cursa Blue Air (respect, cine nu a mers cu Ryan-ul nu are cum sa aprecieze:)) cu care ne-am intors, vocea stewardesei ne anunta ca am aterizat. “Doamnelor si domnilor, va multumim ca ati ales compania Blue Air. Am aterizat pe aeroportul Baneasa, sunt 26 de grade Celsius, si…”. Si o bufnise rasul. Eram in Romania, tara in care se rade. Rautacios, deocamdata. Dar se rade.

La revedere Fez.

Zidurile astea galbene

Invechite flori dalbe ne

Plimba-n seara de clestar

Pe obrazul lui Agar

Timpule, opreste-ma

Loc, lung-latuieste-ma

Pas, agale calca-ma

Clipa, parca-parca-ma…

panorama fez medina

wi-fi!!!

Primul wi-fi de zile intregi! Din pacate doar pe aeroportul de plecare. Escala la Milano, apoi acasa. Am prea multe de povestit pentru un post de pe telefon si prea multe fotografii. Maine o sa va scriu mai mult, daca nu mi-o fi taiat rds-ul net-ul, cum face uneori.

Au revoir, mon Maroc, amour maron.

Maroc and roll

E dimineata. Sunt mahmur:). Aseara am facut seara de despartire de Barcelona. Sunt trist ca plec. Nu m-au dat pe spate oamenii, dar locurile…suprarealismul de la fiecare pas…reformarea realitatii…o sa-mi fie dor.

Aseara am fost la un restaurant in port. Monkfish, scoici…o doamna care ne lua strengareste de mana cand ne ducea la toaleta, apoi am lasat fetele la hotel si am intrat cu Cip intr-un Guiness bar…apoi am discutat pe-o piatra, cu bere de la traficanti…ooooof, all that you can´t leave behind…

Ma duc sa mananc, va scriu din Maroc.

Barcelona – The last night on earth

Ora opt si jumatate seara. In jurul stadionului Camp Nou, capacitate doar in tribune o suta de mii de locuri, sunt zeci de mii de inimi, intr-un calm si zambitor asediu. Ne ia cam o jumatate de ora sa trecem de punctele de control si intram in inelele concentrice din structura de beton a stadionului. Intram pe stadion. Ni se taie respiratiile.
3678074360_3ddd50fe18
E greu sa descrii ce impresie iti face cel mai mare stadion din Europa plin ochi. E ca povestea vaselor europene pe care nativii sud-americani nu le vedeau pentru ca nu le concepeau. Nevazand niciodata atatia oameni in jurul tau, nu stii ce e. Esti in burta unui animal, esti intr-un film holografic, esti pe alta planeta, esti in timpuri care inca n-au venit. Snow Patrol terminasera deja de cantat. Era un vacarm calm in care se infiltra din cand in cand o repriza de aplauze sau un val de stadion. Apoi, probabil pornti de la fanii Barcelonei, a inceput un lung sir de oleeee, ole, ole, oleeee. Luminile se sting, pe scena apare Larry, se aseaza la tobe cu lumina pe el si incepe sa bata. Apare Edge, Adam si, eventually, Bono. Prima piesa (n-a castigat nimeni pariul): Breathe.
3677254307_0ee2a80b08
Scena e magnifica. E in mijloc, circulara, foarte sci-fi si te lasa foarte aproape de ea. Bono saluta Barcelona, capitala mondiala a suprarealismului. Mai baga cateva de pe ultimul album. Sunetul e un pic reverberat de adancimea stadionului si de suta de mii de cutii toracice. Cantam, care stim, urla ceilalti, toti zambesc.
Din tavanul scenei coboara un stup de miere luminos. Bono ii plateste tribut lui Michael Jackson. Canta cateva refrene, Don´t stop till you get enough, Man in the mirror, isi pune mana la scrot imitandu-ul pe Michael, dar intr-un stil clasic Bonoesque.
3678065902_d83f5baafc
Apoi muzica se opreste si schimbam dimensiunea. Bono crede ca ar fi o idee buna sa intram in direct cu Statia Spatiala Internationala. Uuuu…good old zoo tv days…Intram in legatura cu ei, apar pe ecrane. Din nou, mi-e greu sa povestesc ce am simtit. Practic, spatiul stadionului s-a marit brusc cu mii trilioane de kilometri cubi. Ne intindeam pana la stele. Ne uitam siderati la oamenii aia care ne salutau de pe ISS, lasand microfonul sa pluteasca in imponderabilitatea din fata lor.
3678063766_d75ba5e32f
Apoi s-a cantat mai tot. Am asteptat degeaba Out of Control, dar m-au rasplatit cu un Ultraviolet pe care nu-l auzisem de mult si, maaaare surpriza, o piesa pe care n-au mai cantat-o live de douazeci de ani, Unforgetable Fire. Asa cum e, simfonica, s-a-mprietenit cu grandoarea luminii imediat.
A fost superb. Nu s-a comparat cu cel de la Viena. Scena e something else. Stadionul e incredibil. Barcelonezii n-au scortosenia vienezilor. A fost o sarbatoare. Fiind primul concert din turneu au mai fost mici evenimente care probabil au scapat majoritatii. Mai facea Bono un semn ca e prea tare casca, mai se ducea langa Larry sa auda ritmul cand ii cadea sunetul. Dar poate le-am vazut doar eu din deformare profesionala. Au facut umana infailibilitatea digitalului de pe scena. Am plecat acasa bucurosi, zabovind pe trotoare, pe jos, cu o bere in mana, o tigara in cealalta si cosmos in inima.
3678061272_196a9082d4

Raspunsuri

Am ajuns la hotel si am timp sa raspund, am prins calulatorul din receptie liber. So:

Apanova: cand iti miroase prea tare a complex la ceilalti, uneori poate fi de la tine:)

Toti cei pe care i-am dezamagit in aparitia despre Michael Jackson: e regretabil ca s-a intamplat. A fost un amestec de bucuria venirii concediului si neatentia datorata ei, conceptie personala despre moarte si iritare din cauza fatarniciei mass-media care, pentru ca stia ca face rating, a plans multe lacrimi pe stirea cu Michael desi cei mai tristi si indurerati prezentatori n-ar fi putut fredona nici macar un refren de-al lui.  Sorry ca n-am respectat ce trebuia respectat. Mie imi place Michael mult mai mult acum, de vreo doi-trei ani, decat cand era in varful carierei. Si normal ca moartea nu e ceva de care sa faci misto, pentru ca nu stii ce e. Deci sorry inca o data.

Babilonul Imobiliar: totul e ok pana la “prostilor”. Stii ca poti mai mult.

Dan: tu esti invidios? Ca esti veninos.

Sorin: trebuie sa-ti dau dreptate. Am zis sa beau Sangria ca e ceva local. E scumpa si are urmatorul efect catastrofal: iti da doar mahmureala, fara betie.

Martayellow, Gogo, Ana, Ali, Adi, Costin, Emma: multam de sfaturi pentru Barcelona. N-apuc sa le urmez pe toate, suntem vreo 10 si e greu sa luam decizii. Altfel le-as fi urmat pe toate, ar fi fost aventuri perfecte. Oricum mi-a placut sa gasesc cotloane si oameni. Cuvantul perfect cred ca e Hoinarit. Me gustaaaaa…

Fan Gaudi

29062009385, originally uploaded by dobrovolschi.

Sunt uluit. Da, normal ca am vazut si eu poze cu doua trei cladiri semnate Gaudi. Dar Casa Batllo m-a rupt. Nu are, in nicio camera, vreun unghi drept iar sistemul de ventilatie naturala te lasa masca. Am vazut apoi si Sagrada si parc Guell. Nu se pot povesti, aici e farmecul lor.

Seara am fost la Boqueria, la piata, multumesc de hint, Ana, dar am stat la restaurantul de langa “La Boqueria”. Mancarea extraordinara, chelnerii un pic stresati, sangria extrem de scumpa.

Diseara U2. Acum cafea.

Adios.

O paella de seara



28062009379, originally uploaded by dobrovolschi.

Dupa ore de recunoastere, am nimerit intr-o piata turistica unde mi-am dat seama de asemanarile dintre bravele popoare romane si catalane. A intervenit faza de platou. De “platouas”, mai exact. Vazand niste ditai tigai la mese, pline de paella delicioasa, l-am rugat pe ospatar sa ne dea doua la patru persoane, fetele nefiind foarte flamande.

Aici a inceput: semne din mana, doua persoane? Si cam cat vreti? Atata? Sau atata? Lasa ca va fac eu un platouas…

A venit cu o singura tigaie pentru toti patru, din care nu pot sa zic ca m-am saturat. Jinduiam peste masa la alt prieten de-ai mei, Cip, care-si luase un monkfish.

Anyway, am plecat de la turisti si am ajuns in sfarsit la un colt de strada local, cu o terasa superba, sub o catedrala mica, luminata, asa cum stiam eu Barcelona din L’auberge espaniol. Aici a fost ok.

Am plecat de-acolo, am mai intrat intr-un bar sa mai radem un litru de sangria. Ne-a dat afara pe la doisprezece. Hmm. Am sentimente amestecate. Mi se spusese ca e cel mai viu oras din lume. Mi s-a zis ca inca nu am vazut ce trebuie.

Va mai povestesc. Acum ma duc sa beau o cafea si sa infulec o tapas.