O noua specie pe Facebook. Userus Ecclesiophobus.

M-a tulburat un pic ieri reactia unor oameni altminteri interesanti, in social media, odata cu aparitia barfei ca Biserica nu va primi anul viitor niciun ban. Era un fel de ura in timbrul mesajelor lor. Stiti? Tipul ala de ura a carei putere o simti disproportionat de mare fata de obiect. Cand poti omori pe cineva pentru ca ti-a patat camasa preferata.

Era si o bucurie in agresivitatea asta, in fiecare mesaj, ca si cum s-ar fi terminat o asteptare. “In sfarsit, am invins Biserica!”… Si mi-am adus aminte de naivii care aveau, ca revednicare de maxima importanta in Piata Universitatii de acum o luna si un pic, mutarea banilor pentru Catedrala Neamului la Ministerul Sanatatii, ca sa se rezolve odata pentru totdeauna problemele din spitale…

Pe chipul fiecaruia dintre ei vedeam, dupa ce le explicam ca bugetul catedralei e vreo 50 de milioane iar cel al sanatatii – vreo sapte miliarde, o dezumflare inevitabila in fata stanjenitoarei evidente, insotita cu un “a, n-am stiut”. Iar in spatele ochilor surprinsi de realitatea asta mica si potrivnica vedeam cum furia lor crestea, pentru ca din nou nu avea pe cine sa vaneze. Iar furia neinteleasa care nu poate produce o schimbare putrezeste si devine, tot mai mult, ura.

Sunt furios si eu pe Patriarh. Omul asta, asupra caruia planeaza suspiciuni de colaborator cu securitatea (vezi editorialul lui Mircea Dinescu), isi plimba roba curateniei, la parada, ca un rege peltic in desene animate. Omul asta macinat a aratat cu degetul psihologia ca fiind diavoleasca (asta da rezistenta in terapie:)), si suntem in 2015. Si este atat de evident ca nu e batranel deloc atractiv pentru tineri. E BOR-ing.

Dar de aici si pana la a uri Biserica – Jesus!, ca sa spun asa. Biserica din tara noastra este o artera cu multe ramificatii. Sociologice, civice, mitologice, spirituale, de comunitate… Da, a fost infectata si ea de scindarea aproape patologica a intelectului comunist, dar are peste o mie de ani. Da, a fost anti-semita, da, preotul era o mondenitate a satului, da, unii preoti erau dati dracului. Dar chiar si eu, care sunt un critic al idolatriei ei, ii vad si partea buna: a tinut vie, la noi, flacara iudeo-crestinismului si ne face sa apartinem unei lumi civilizate, totusi, si adaptate spre progres. Cu toate sincopele ca Daniel. Si, macar, ne aduce aminte de Divinitate.

Despre Biserica se poate discuta. Despre bugetul ei, cu atat mai mult. Dar daca cineva se bucura ca mor bisericile, se bucura ca moare si copilaria mea. Si galeata cu flori cu care strangeam bani la nunti, si toaca ce te duce inapoi pana la samani si clopotele care au anuntat, in sat la bunicu-meu, revolutia. Si nu o sa permit vreunui mucos de pe facebook sa imi sistematizeze ruralul interior.

Biserica este un arhetip interior intens, care tine de centrarea noastra in lumea asta, in lumile astea. Stiu, tine de lumea un pic mai subtila. Dar e acolo biserica, in visele celor care viseaza, aproape inevitabil. Alaturi de copii, de printese, de eroi, de dragoni si dealuri. Are timpul ei. Si voi vreti sa moara…