It’s cute. But it’s wroooong!!!

Cred ca niciunul nu e mai breaz: nici cel care se victimizeaza, explicand lumii cat de mult a vrut sa faca si cat de putin a reusit, dar nici cel care isi asuma responsabilitatea altora intr-o maniera copilaros de parinteasca.

Am avut, recunosc, o revelatie un pic curioasa. Trebuia sa ma simt rau si, cu toate astea, eram usurat si linistit. Din grandomanie si orgoliu hotarasem eu, cu de la mine putere, sa am grija de niste oameni. “Asa, din umbra”, imi spuneam. Eheei, ar fi fost frumos sa va spun acum ca am realizat ca sunt perfect capabili sa isi vada de propriul drum. As fi fost frumos. Dar nu, lucrurile sunt mai mundane. Pur si simplu, intr-un ciudat amestec de ignoranta si mandrie, nu au mai fost de-acord sa ii ajut. Intelegeti-ma, nu au ridicat barbia semet si mi-au rostit cu voce de gladiatori cuvinte marete. Nu. S-a zbatut. Ca niste copii. Nu au mai vrut, fara sa stie ce-i asteapta.

E, aici am cazut pe ganduri. Intr-adevar. Cine sunt eu sa nu ii las sa fie? Cine sunt eu sa cred ca le fac drumul mai moale? Cum imi permit sa le fur, practic din viata, traind in locul lor deciziile si, de ce sa nu recunoastem?, placerea luarii lor. Si cum am cazut eu pe ganduri, asa mi s-a pravalit si bolovanul de pe inima, ca o lespede de pe mormant. Daca pot sa ii vad oameni ca pe mine, trebuie sa ii las greseasca, asa cum lasi o iubita sa plece, daca nu mai vrea sa te lase sa ramai.

E, totusi, un ego supraexpandat in a nu-i lasa pe altii sa greseasca. Ma gandesc, cu groaza, ca n-as mai fi lasat s-o fac eu. Ca n-as mai avea voie sa fac niciun pas gresit. Cum as tremura pe sarma. Cum n-as mai trai. Cum nu m-as mai simti viu.

Acum mi-e bine. Acum pot sa ma joc. Din nou.

1,249 Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.