Impamantarea

Mi-am facut casa in curte la mine. Am aruncat samanta de iarba pe pamant. Am luat furtunul in pumn si am inceput sa ud. Era tot ce-mi trebuie. Nu ce-mi trebuia atunci, in clipa aia. Nu. Era tot ce-mi trebuie. Ma impamantasem. Pamantul imi absorbise tensiunile cu marinimie, lasandu-ma nevinovat, inofensiv, incapabil sa curentez pe cineva. Apa rece din put imi trecea prin pumn iar prin minte imi treceau imagini.

 

Cum va creste iarba asta, incet, cadoul pamantului. Cum o sa pun si rosii in spate. Si ardei iute. Si usturoi. Imagini. Cum o sa arunc pe masa aia de lemn din bucatarie, pe care mi-au scrijelit prietenii cand s-au imbatat, o legatura de ceapa plina de noroi. Imagini imi treceau prin minte cand stateam in curte ca un pescar, linistit si atent, aruncand firul de apa cat mai departe. Imagini din cartile alea de liceu, “noi vrem pamant”. Imagini cu palestiniamul ala care credea ca gradina lui e Raiul. Imagini de la Prejmer, din ziua aia in care am citit la Finu’ poezii de Sorescu si ne-am ametit si ne-am dus in sura sa ne usuram si eu am vrut sa ma duc in spate la cabanuta aia mica plina de muste si Finu’ m-a oprit si mi-a zis sa facem pe pamant langa porci, ‘da ba-n pamant ca lasa Dumnezeu porcii sa se pise-n el si s-o supara pe tine?”.

 

O sa creasca iarba si florile si copacii aia de-o sa-i pun la toamna si o sa ma ia cu ei in drum spre cer. Si o sa stau seara-ntre frunze sa scriu. Sa ma spioneze-apusul printre petale. Si-o sa ma trezesc doar seara tarziu, cand o s-adorm pe bratele tale. Si-o sa ma ninga suvite de sus. Si-o sa ma-mpunga iarba din spate. Si-o sa ma circule carute de gand. Si-o sa ma strige din curte inimi furate.

1,025 Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.