Crizabella

Criza e, totusi, benefica. Nu risc sa dau explicatii pe partea economica. Dar mie, in viata personala, printr-un paradox sanatos, criza mi-a adus aminte sa nu ma mai gandesc la job. Cata vreme era bine si curgeau salariile ca mierea pe Kim Basinger iar stimulentele sub diferite forme erau banale si dese ca piesele lui Moga, serviciul era viata mea. Era ca o copilarie in care cineva are grija de mine. Aveam bani bunicei, card de benzina, party-uri la statiile locale, prima de sarbatori iar atmosfera in general era una pre-adolescentina.

Criza a lovit. Cardul s-a anulat, salariul a scazut de mai multe ori semnificativ, iar ziua de plata vine cu tremurat, mereu, pentru ca nu stiu cat si cand mai iau. Oamenii sunt toti stresati, orice incercare de-a sfida criza este privita suspect.

Pai atunci o sa fiu suspectul de serviciu. Nu pot sa va explic de ce. E ceva ce ma depaseste, sau imi curge prin adancuri. Poate o provocare la lupta a sansei. Acum cateva luni, cand nu ne-am luat salariile, m-am imprumutat de bani si mi-am cumparat, pentru prima data in viata mea, o sampanie adevarata. Zambetul meu de placere era atunci un set de colti perfect ascutiti aratati saraciei. Acum, cu toate furtunile astea din lumea banilor, cu nervii astia atat de intinsi ca nu se abtine lumea sa-si spele tot felul de rufe pe ei, e foarte posibil sa se duca naibii jobul meu. As pierde apartamentul si n-as avea ce sa mamanc.

Raspunsul meu in fata dezastrului: imi doresc sa ajung pe drumuri. Sa ma trezesc fara griji intr-un apartament inchiriat, sa scriu doua texte pline de pasiune in fiecare zi, sa dau o voce dupa-amiaza pentru vreun trailer de film si sa pierd vremea prin oras in fiecare seara, lasand prietenii sa-mi faca cinste. Hai, sansa. En garde!

1,343 Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.