Ce scriam acum un an: Domnul si vagaboanda

De la etajul 4 pe care il ocupa singur, domnul Santici priveste in jos, spre trotuarul inzapezit, prin geamul mare cat un perete. Reflexele albastru de tarzii ale veiozei lovesc ca o pensula, ici – in paharul de scotch din mana sau colo – exact in coltul camerei. E metal mult in apartamentul scump. Si sticla. Santici privea in jos, spre cainele bezmetic care uitase de mult sa ceara de mancare trecatorilor. Cand cineva lua coltul, maidanezul latra exact de doua ori, se rotea prin zapada,pe spate, dupa care astepta, cu o privire intrebatoare ca o mirare, atentia lor.
Apoi Santici vazu o fetita aparand de dupa colt. Infofolita ca o taranca, copila era de fapt un bulgare de hainute. Nimic nu se vedea din ea in afara de nasul mic si carn care-i iesea din fularul invartit de doua ori peste gura si de ochii dati pe spate ca sa vada, totusi, ceva de sub caciula aia. Avea lacrimi in ochi. Santici nu le vedea si trecatorii credeau ca sunt de la palele reci de zapada viscolita. Doar gurita ei ar fi tradat-o, daca nu era fularul crosetat. Sub el, colturile buzelor se chinuiau tremurand s-ajunga cat mai jos, sa-i tina supararea legata de pamant, ca niste franghii de cort. Era suparata. Era suparata sincer, ca un copil. Tata-su venise din nou cu sticla-n mana, cum facea des. Intra in gangul casei darapanate injurand. Nu mai dadea in mamica ei, se invatase de frica. Nici in ea. Facea doar scandal. Dar acum ii luase casetuta. Toti banii ei, stransi din ce-si ascundea la cersit. Vroia sa-si cumpere o papusa noua, in cutie, sa minta la scoala ca a venit si la ea Mosul.
Santici isi ridica privirea de la moaca aia mica si o arunca in fata, spre intuneric. “Nu ma iubeste nimeni. Si nu iubesc pe nimeni”, isi spunea mirat. “Si totusi sunt sanatos”.

1,734 Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.