Cat de rai suntem

Stiti, noi astia bolnavi de nevoia de-a comunica public, avem o dilema perena. Nu stim exact de ce o facem. Nu-i credeti pe cei care va spun ca scriu pentru ei. Daca ar fi adevarat nu si-ar pune cartea in raft. Nu-i credeti nici pe cei care va spun ca scriu doar pentru ceilalti. Daca ar fi adevarat nu ar semna. Nimeni nu stie exact. Mai mult, metoda fiecarui comunicator este diferita. Stiu oameni de radio care isi inchipuie, ca modus operandi, ca microfonul e un om si ii vorbesc. Eu spre exemplu, imi inchid ochii mintii si pretind ca simt publicul. Probabil ca toti ne amagim. Dar ramane intrebarea: cand comunici public, cum stii pentru cine?

O sa trec rapid de matematice discutii despre target-uri, core-uri si demografice. Merci asa, cand ai cifre totul pare clar. Trecem, asadar, direct la esenta. Daca eu vreau sa scriu despre ceva, pentru cine si de ce scriu? A, “bani” va ganditi unii dintre voi. Cu parere de rau va anunt ca scriu mai viu si mai cu pofta cand sunt platit mai putin. Pentru ca n-am ce pierde si nu dau socoteala patronului. Sunt doar eu si voi. Bun. Deci, de ce scriu?

Hai sa dam un exemplu. In lift ma gandeam sa scriu azi despre o amintire care m-a infiorat. Pe la sase ani, un golan de cartier, cu mult mai mare, m-a oprit in drum spre scoala, mi-a pus un chiusor incarcat la tampla si imi savura frica spunandu-mi ca daca pocneste – mi-am pierdut un ochi. Am tacut in groaza sincera de copil pana mi-a dat drumul, minute mai tarziu.

De-asta scriu. Pentru ca ati avut si voi o clipa, cu exact aceeasi groaza. Si ma intelegeti. Si pentru ca in aceasta cuantica epoca de comunicare putem afla raspunsul la o intrebare de capatai despre natura umana: era incarcat, sau nu, chiusorul?

1,343 Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.