Cand visam in prostie

Am crezut totdeauna ca ma aflu printre cei mofturosi. Minte fluida cum sunt, mi-am gasit un canal in a ma plange mereu de programul meu zilnic. Care e infernal. Si, ca orice om, am inceput sa visez. Cum ar fi daca…
Surpriza a fost ca nu sunt nici pe departe singurul. Am intrebat pe radio un lucru simplu. Ce meserie aveti si ce ati vrea de fapt sa faceti. Rar am primit, in treisprezece ani, atatea mesaje pe minut. “Lucrez intr-un rahat de multinationala dar as vrea sa am o pensiune!”. “Lucrez in IT dar as vrea sa fac design vestimentar!”. “Sunt inginer dar mi-as dori o ferma de prepelite, sa pun oua la murat”. Sute de mesaje ale caror expeditori erau nemultumiti, cu doua exceptii fericite, de meseria si cariera lor.
Ce ma sperie e ca am inteles. Privindu-mi propria inversunare, mi-am dat seama ca ceea ce inainte era o joaca, fantasma de-a carier-schimbatelea, a devenit aproape o obsesie conditionala desi nimic nu s-a schimbat in jobul meu si il fac cu mai multa pricepere, maturitate si placere ca oricand. Am realizat ca nevoia de schimbare nu are nimic de-a face cu mariajul meu monogam cu radioul, ci cu orizontul. Vazand acelasi lucru la multi, va pot spune: ne-am otravit propriile sperante, mai oameni, si ne e frica.
Nu ne mai place prezentul nostru. Si dam vina pe serviciu sau, mai rau, pe iubite sau soti. Dar exageram, si cand suntem calmi stim asta. De fapt ne e greu sa ne schimbam un viitor cu esec tot mai calculabil. Acceptam, pas cu pas, nedreptate cu nedreptate, dizarmonie cu dizarmonie, sa ni se contamineze visele. Si, pentru ca traim impreuna, visele celor frumosi nu pot fi mai mari decat viitorul celor prosti.

chitara

1,474 Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.