Becuri

Omul este ca un fel de bec vechi, din cele cu filament de wolfram sau hai, cu tungsten. Si prin om trece Curentul si ii aprinde sufletul ala mic ca o vibratie. Apoi trebuie sa urmeze un gol. Trebuie sa urmeze un gol mare, altfel sufletul ia foc si se rupe si tot becul trebuie aruncat in saci de reciclare. Dar daca ai un gol mare, e destul de sigur sa iti aprinzi filamentul.
Nu la toata lumea se vede lumina la fel. Unora le vezi doar micutul firicel de foc si atat. Altii au carcasa groasa care lasa lumina sa iasa doar un pic, in noptile in care ai nevoie ca cineva sa iti arate drumul. Oameni de veghe. Exista oameni colorati, exista ultravioletii care scot in evidenta orice pata, exista oameni atat de stralucitori ca nici nu te poti uita la ei, in ochi.
Pentru ceva vreme a fost la moda neonul. Ciudata specie, oamenii neon: primeau un pic de lumina din cand in cand, hai sa spunem o farama de-adevar, si o plimbau intre propriile capete dus si-ntors de pareau cu totul si cu totul luminati. Dar daca puneau mana pe tine erau reci. Pana si lumina lor era rece, pe tonuri albastrii, de vene goale.
Dar a cam trecut, din fericire, vremea lor. Au aparut niste becuri mai noi, eterice, cu substante noi. Vidul a fost inlocuit cu gaze fine si citite care nu ard filamentul, dar ii preiau din caldura, radiind in jur. Apoi sunt din cele cu vapori. Sunt leduri electrice, colorate si jucause. Tineti minte secolul vitezei? Acum totul e mai rapid.
Dar pana la urma nimeni nu poate sta indiferent cand priveste un foc de lemne.

Comments are closed.