Arunca Umbrela de Umbre

De ceva vreme ma ocup mai mult de mine. Si nu, asta nu inseamna ca ajung acasa si citesc, cu un pahar de vin in fata, carti proaste de la raftul “autoeducare”, eventual ascultand si vreo muzica siropoasa. Nu, asta inseamna ca de vreun an si ceva ma ocup serios si disciplinat de cunoasterea mea si, daca e nevoie, de schimbarile mele.

Am trecut prin multe impreuna cu mine, mi-am sondat sute de emotii, mi-am permis sa imi aduc aminte traume, mici, aparent inofensive, sau mari, de neclintit. Am invatat ca ranile stau mai mult in corp decat in ganduri, chiar si cele sufletesti. Mi-am vazut disparand simptome vechi de ani de zile, intr-o clipa. Am descarcat emotii care se cereau scoase din mlastini de secolul trecut. Am suportat mirarea banuitoare si temerile celor apropiati, rautatile celor care abia asteptau sa trec prin ape grele, oroarea propriilor tenebre.

Si sunt abia la jumatatea drumului. Dar nimic, credeti-ma, nimic nu se compara cu momentul in care scapi de-o teama. O teama veche care doar murmura din cand in cand de dedesupt. Incepi s-o stii tot mai bine, te apropii de ea saptamani intregi. Apoi, intr-o zi, cand te astepti mai putin dar cand astepti mai mult, vine un vartej, apoi o ameteala si teama iese. Te indunda tot, te scalda, te paralizeaza si apoi gata, liniste… o stii si nu-ti mai e frica de ea. Mi-era teama de teama. Ne temem sa ne cunoastem propriile temeri. Asa cum suntem furiosi ca suntem furiosi si tristi ca suntem tristi.

Sunt multumit de mine si trebuie sa multumesc catorva pentru asta. Si mai am de lucru. Dar o sa las tristetea sa iasa, n-o sa-mi mai fie frica de frici, o sa-mi dau afara furia cu calm si, intr-o zi, o sa invat ce am uitat: sa ma bucur ca ma bucur.

1,473 Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.