Am vazut o bataie. Si o stire.

Zilele trecute am vazut o bataie. De fapte era noapte. Barul era aproape gol. “Mai eram noi si cativa din afara”, cum se spune. Vinul cursese. Mult. Alti noi, mai nostalgici, invatasera sa inoate doar pentru o noapte. Fiecare isi scotea incet fantomele la aer. Dar fantomele nu sunt vazute de toti. Desi vorbesc intre ele. Unul isi scosese pe umar un altul mai trist. Altul flutura inalt un altul mai vesel. Intr-un colt, o fata isi scotea o alta mai plina de speranta, poate chiar fecioara. Nu mai eram prea atent. Poate chiar plictisit. Participam in doua-trei harte amicale ici colo, ba referitoare la un regizor, ba la vreun Floyd mai vechi. Poate de-aia a si fost ca si ireal: s-a apropiat de celalalt, i-a pus mana pe umar, aproape prieteneste, si-a luat avant vreo jumatate de metru si l-a trosnit puternic cu fruntea. Am auzit testele scartaind scurt. A cazut la pamant imediat, orbecaind. Apoi a mai luat cinci pumni puternici, dati de sus, de deasupra capului. N-a fost o lupta. A fost furie. Oarba e gresit, tintise cu precizie. Am derulat inapoi. Auzisem ce vorbisera. Era clar ca-l provocase. Intr-o oglinda paralela pe care o paria a fi nesfarsita, i-a aratat singurul lucru care l-ar fi putut face sa sara la bataie: ca nu poate face altfel fata cand cineva ii spune ca nu poate face altfel fata. Decat sarind la bataie. Apoi au urmat semnele obisnuite, la mai toate mamiferele. Toti lingusau invingatorul din trup. Migrau catre el putin, dar perceptibil. Se nastea, pentru doua clipe mahmure, o capetenie. Se proclama superioritatea vanei peste cortex. Se inroseau cefe, se blamau firavii, se povesteau ispravi de lupta din orase natale. Pierzatorul facea, cu fata umflata, singurul lucru de onoare. Ramanea, mai incolo, la masa. Se mai sufocase o oglinda, fara vazduhul vorbelor. Astazi a murit Vaclav Havel.

1,421 Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.