Suntem un popor de hateri?

“Suntem un popor de hateri”, imi spune cineva. Statistic, trebuie sa-i dau dreptate. Ura e prezenta la noi peste tot. Pana si strigatul de lupta e cu “uraaa!”. Pe strada e clar: orice intarziere la semafor e apostrofata cu sirene de furie. La televizor se cearta Moculestii sau Dolanestii sau Dichisenii sau Columbenii sau Zavorancele. Zilnic. Ura. Furie. Agresivitate. Copiii se cearta cu parintii, imitandu-i. Vecinii se cearta, inainte sa bea. Si dupa. Colegii se cearta intre ei sau pe la colturi. Femeile barfesc cu ochii mijiti de draci.
Aveam, intr-un interviu, serioase rezerve ca Dalai Lama ar ramane in toate mintile daca ar trebui sa ajunga zilnic la serviciu, in Bucuresti. Si inca mai am. Am ajuns, in Rapa asta de Bucuresti, niste gasteropode suprafurioase ca ceilalti exista. Norodul nu gandeste.
Dar noi? Noi gandim? Ne dam seama ca, asa cum or fi ceilalti, ne ajuta? Ca ne fac medicamente? Ca ne duc acasa noaptea? Ca ne fac de mancare? Curat? Ca ne scriu? Ne tin de urat? Ne fac sa radem? Pai ar cam trebui. Cred ca e un iad sa crezi ca iadul sunt ceilalti. Sa simti presiunea lor din batiscaful fragil al ignorantei.
Cel mai clar se vad lucrurile in comentariile articolelor din spatial virtual. Daca e libera s-o faca exact cum vrea, majoritatea comenteaza injurand. Daca macar limbajul este cenzurat, furia razbate prin porii literelor, ca toxinele prin piele. Ura, furie, resentiment imprastiat. Fara cai de mijloc, fara ratiune. O tara de emotii cu toti presedintii in zodii de apa. “Sa nu renunti la furie e ca si cum ai tine un carbune aprins in mana, ca sa-l arunci mai tarziu in altii. Mana ta se arde”, zicea Buddha acum peste 2500 de ani. Ne miscam si noi?