Eu nu am vazut sacrificiu mai asumat, mai organic, decat cel al mamelor pentru copii. Este de neinteles pentru noi, barbatii. Si barbati romani pe deasupra, educati, pardon – cocolositi, de aceleasi mame sa se creada centrul galaxiei. Nu putem intelege cum poti sa renunti, de tot, la tine.
Mamele raman pentru totdeauna un port. Bratele lor sunt radacinile noastre. Mangaierile lor ne picteaza cochilia in care, toata viata, o sa ne retragem sa mai intelegem o data ce-i iubirea. Ne dau drumul incet, cate putin, suferind de teama. Pentru ca ne batem la scoala. Pentru ca facem febra. Pentru ca ne imbatam prea devreme pentru prima data. Pentru ca iubim o alta femeie. Pentru ca suntem niste tonti si n-o sa ne descurcam singuri cand ele n-o sa mai fie.
Si se topesc pentru noi. Si uneori ne protejeaza prea mult, uitand sa ne caleasca pentru frigul de-afara. Dar alteori ne ard cate-o palma de ni se invarte capul la loc. Si ni se pare absurd cand le vizitam si ne cearta sa ne punem fular. Doar stim ca in rest oricum nu purtam. Si le judecam. Citim doua carti de psihologie si stim ca ne puteau creste mai bine, mai corect. Dar uitam ca ne-au crescut cel mai bine. Cum au putut ele.
Si ne lasa apoi sa ne traim viata. Dar in secret, ele o traiesc tot pe a noastra. Si noi ne suparam, dar stim ca n-avem ce sa le facem. Asa sunt ele. Si, in incheiere, chiar daca o sa va suparati pe mine, trebuie sa va spun ca, totusi, in ciuda protestelor voastre…de ce sa ne ascundem dupa deget? A mea e cea mai buna mama din lume.

Dar n-am uitat-o, pentru ca e cu underground, e cu sambata si e faina rau. Acum vreo 15 ani cand a aparut piesa, imi doream ca asa sa fie sambetele mele. Acum, uneori asa sunt. Si maine sigur.

We’ll go to peep shows and freak shows

We’ll go to disco’s, casino’s

We’ll go where people go to let go…

Am fost la Londra si de cate ori o vizitez am ocazia sa vad tot mai bine cu ce sunt englezii diferiti de noi. Ma uit in jur, vanez gesturi amanuntit, vorbesc cu oamenii si le citesc presa. Englezii au trairi, au instincte si pe cat de linistiti iti par pe strada, pe atat de normale sunt titluri ca: “4000 de tineri s-au batut cu politia, dupa ce au ocupat abuziv o proprietate nelocuita de 10 milioane de lire”.

Am ramas stana de piatra cand un londonez, care ne indicase o directie, ne-a ajuns din urma, alergand vreo 300 de metri, ca sa-si ceara scuze ca gresise. Ne-am transformat in cenusa cand s-a-ntamplat a doua oara acelasi lucru.

Oamenii par educati sa inteleaga ca o duc toti mai bine daca fiecare are grija si de celalalt. Iar guvernul si regina nu uita sa le aduca aminte la tot pasul ca au toate motivele sa fie mandri de asta. Poate de-aia nici nu au nevoie de o zi nationala. Sunt multe de spus si, bineinteles, exista si trasaturi mai putin sarbatoresti ale englezilor. Dar…

In avionul de intoarcere am fost intampinat de o scena de meritocratie romaneasca: la clasa I se lafaia confortabil, cu ziarele pe masuta, scribul presidential Traian Ungureanu. Nu am nimic cu el. Pana in alegeri mi se parea un om cu o opinie, ca mine. Si scria binisor. Dar m-a scarbit in timpul unei scene penibile cand, lacrimand din nou, presedintele mai ardea o minciunica in direct. Ungureanu nu e prost, stia ca totul e o facatura. Dar a acceptat sa joace in scenariu punand mana teatral de compatimitor pe Basescu. Farsa clasa I-a. La clasa economica, in acelasi avion, raspunzand smerit si inghesuit la saluturi, omul caruia probabil mii de semeni ii datoreaza viata, fauritorul SMURD-ului: Raed Arafat. Comparati. Cum pare?

Acum vreo 15 ani am auzit o piesa dintr-un unplugged de K.D. Lang. N-am mai gasit-o live, dar am dat de ea pe youtube. Si daca tot pleaca iarna, sa ne mai bucuram o zi – doua de ea. Asa:

Nu pot sa va zic foarte multe, dar sunt oameni interesati de sustinerea proiectului Decat O Revista. Ma bucur pentru Cristi Lupsa & Co.

Surpriza neasteptata: Micky, baiatul care ne-a aratat sculele din studioul RBMA are o prietena. Care prietena lucreaza la BBC. Asa ca in dupa-amiaza asta, mergem in vizita in studiourile BBC1. Yesssssss.

Scuze pentru balbele si rigiditatea de la Londra. Aici butoanele sunt ca volanele. Exact unde nu le cauti.

Ne-auzim luni. Bye now.