1 Mai

Nu am nimic impotriva micilor, cata vreme nu mi-i ofera Marean Vanghelie. Asa ca de miniconcediu am ajuns prin Valea Doftanei, o comuna cu ceva pensiuni. N-am putut sa ma abtin si m-am dat mare cu o supa de salata facuta la repezeala.

eu si delia

Am fost cu doamna si cu vreo zece prieteni, am mancat, am baut, am fumat, am jucat poker. Ne-am si plimbat si despre asta vreau sa va povestesc:

taran-doftana

Ne-am cocotat pe dealuri verzi, am sutat in aer pe stadionul stramb al comunei, am salutat lumea in dreapta si stanga, pentru ca asa iti cerea intimitatea stradutelor de munte. L-am vazut pe batranul din imagine deja in rama. L-am rugat sa ma lase sa-l fotografiez. A stat drept, demn, ca mai sus. In mine s-a starnit alaiul prezumtiei, l-am banuit a fi sfredelitor si istet. Cum privea concentrat deasupra gardului ma facea sa cred ca se ridica semet peste multele josnicii ale vietii. A deschis incet gura, simteam ca o sa zica ceva. Un cuvant de guru. Un sunet care sa ma faca pe mine, cautatorul de intelepciune primara, sa imi schimb viata.

Din pacate insa, a deschis gura doar ca sa-mi arate asta:

taran-doftana-semigura

A baguit apoi ceva legat de dinti. Mi-a parut rau de el. Si pentru ca sufera dar si pentru ca mi-am adus aminte de un aforism pe care l-am nascut acum cateva luni, potrivit caruia Demnitatea e mandria cu care iti duci ranile. Si Ticu Dumitrescu avea dintii la fel, dar nu vorbea cu jumatate de gura.  Nu vreau sa-l defaimez pe bietul doftanean, doar filozofam pentru mine, ca sa nu uit sa fiu mandru de ranile mele pana la capat.

eu-profil-salut-palarie

679 Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.