Dobro

Uneori ti se pare ca viata o numeri pe degete. Pentru ca sunt doar cateva momente in care esti atat de aproape de tine incat simti, deodata, imensa bucurie si terifianta durere, amandoua in acelasi timp, lasandu-le sa se amplifice la infinit in oglinzile contrastului. Bucuria unui a fi literalmente pur si simplu. Teroarea unei dezordini universale, a inexistentei care, pe langa vid, contine si o invizibila si cruda materie neagra. Durerea si bucuria. Fiind atat de aproape una de alta, ai gratia de-a sti cu tot sufletul diferenta dintre ele. Pentru totdeauna. Ca doua palete de resuscitare a spiritului te contorsioneaza, te cutremura, ca apoi sa-ti constate usurate pulsiunea de viata.
Si, ca un pacient, abia te misti dar zambesti cand iti dai seama ca exista lumina care imparte atat de bine lucrurile in lume, despre care poti sa inveti fugarit de intuneric ca de un gonac divin. Si chiar daca nu mai ai pe nimeni aproape, o sora medicala tot iti va zambi ca un inger si nu va avea nimic impotriva sa-ti raspunda ca te iubeste.
Dumnezeu nu poate fi vazut intr-o clipa. Simtit poate da. Dar stiut cu totul nu. Pentru ca Dumnezeu uimeste tocmai prin cum tese toate clipele una de alta. Prin cum isi face toti copiii sa-si urmeze, din proprie alegere, un drum dinainte stabilit si prin toate intersectiile, care duc la el. Prin cum iti arata perfect o singura nuanta a tuturor culorilor din lume.
In clipele astea, ca niste degete ale mainii destinului, afli ca nu puteai sa fi facut altfel. Ca nu ai gresit cata vreme te-ai miscat si sufletul nu ti-a ramas in coma indusa. In momentul in care iti dai seama ca ai gresit tocmai ai aflat o cale mai buna. Poate, daca inca n-o vezi bine, o s-o mai uiti din cand in cand. Dar o s-o vezi din nou. Doar nu-ti feri privirea si invata sa mergi incet prin ceata. Si la un moment dat o sa te intrezaresti pe tine, facut dupa chipul lui Dumnezeu. Da, uneori ti se pare ca numeri viata pe degete. Dar inveti apoi sa n-o mai numeri. Pentru ca oricum nu se termina, niciodata.

Uite un film de dragoste care mi-a placut, atunci, demult…

Romania nu e o tara preocupata de placeri. Se vede asta din numarul mic de spa-uri, locuri in care ti se face bine si iti permiti sa te rasfeti. De multa vreme tot caut unul in afara Bucurestiului, un loc in care toata lumea sa stie un singur lucru: ca trebuie sa ma serveasca si sa imi faca placere. Din profesionalism si dedicatie. Bine, nu a fost rau la Sibiu, nici acum la Eforie, dar inca nu se cultiva hedonismul de week end. De ce?
Romania e cumva tara of-ului. De la manelist la casnica, oftatul devine unica solutie de a trata cu viata care, cum se stie, e grea. Nu luati in deradere of-ul. Precum injuratura de la capatul unei propozitii, oftatul deturneaza de la lipsa de continut. Cum o @#$% socanta din finalul propozitiei il exonereaza pe cel care-o rosteste de obligatia de a fi interesant, la fel oftatul exonereaza de obligatia de a face ceva impotriva relelor. Of-ul e compus dintr-un strigat de durere, o, care se f-saie, care nu e trait pana la capat.
Undeva, pe drum, of-ul a devenit un eveniment comun, un condiment fara gust aruncat din obisnuinta in felurile vietii. Atat de comun ca orice placere trebuie, cumva, sa fie un pic nemeritata. Cumva, daca nu te-ai simti un pic vinovat, ai trada the big romanian O, ati ghicit, Of-ul. Cat de insignifiant ni se pare, cat de inofensiv. Si cu toate astea se furiseaza prin multe case dandu-le iluzia ca totul e mort demult si deci si responsabilitatile.
Nu e dubiu, poporul asta si-a luat-o rau din toate partile si nu numai de la armate. Adica sa nu intelegeti ca a fost o jale gratuita. Dar e timpul sa dispara, oftatul din tara.