Canon. Come and see.

Canon si-a schimbat, la nivel global, sloganul. De-acum, cand o sa vedem brandul o sa il vedem asa: Canon Come and See.

Intr-un fel era de asteptat sa vedem o noua directie la un nume atat de mare. Regele este tot consumatorul, iar in ultimii ani fiecare dintre noi a devenit aproape un jurnalist pe subiectul sau subiectele preferate. Canon a prins bine din zbor duhul speciei foto si s-a concentrat in comunicare pe faptul ca inlesneste, prin tehnica oferita dar nu numai, accesul la “unusual and fascinating real-world stories”.
Zic nu numai pentru ca, inclusiv in Romania, Canon pune acum la dispozitie si platforme prin care povesti din viata de zi cu zi sunt promovate, propulsate in comunitatea foto.
Si, smart enough, nu se adreseaza doar profesionistilor (care sunt, de-obicei, loiali marcii alese) dar mai ales amatorilor, care poate intr-o zi o sa isi faca un cadou cu deshidere de 1.4.
Acum, bineinteles ca sunt povesti si povesti. Poti sa te apropii cu sensibilitate si grija de subiecte complexe cu un EOS 7D mark II, sa expui la nivel de arta sau sa-ti cumperi accesorii cinematografice, poti sa fii un semiprofesionist cu EOS 6D sau poti sa porti la tine un aparat mai micut, de exemplu EOS 100D si sa lasi subiectele sa te surprinda. Sa fotografiezi si sa filmezi. Sa devii, practic, documentaristul propriei vieti.
Primul meu DSLR a fost un EOS 500 D. Aveam mare grija de el, mi-am luat fixul de 50 si un tunulet, parca 30-200. Visam la fotografie de arta. Plecam la vanatoare si compuneam cadre echilibrate si cu talc. Cu timpul insa mi-am dat seama ca frumosul e destul de plictisitor daca nu are dimensiunea umana. Asa ca cele mai bune fotografii imi ieseau nu cand umblam eu dupa vreo cladire in care se reflecta luna ci cand “documentam” un subiect intr-un mod cursiv, faceam aproape un articol din el, indiferent cu ce obiectiv.
Asa ca nu pot decat sa ma bucur ca si Canon isi indreapta atentia si marketingul spre povesti si surprinderea lor.
Cat despre Come and see, exista deja o platforma unde Canon ne incurajeaza sa publicam imprejurimile noastre, lumea din jurul celor care “Stiu o poveste”.
Ultima dintre ale mele este pe un drum de seara, spre Brasov, acum cateva zile. Stand pe loc in trafic, am inceput sa privesc altfel cladirile de la marginea drumului, ma supravegheau sumbru din penumbra serii. Faceam pozele cu o mana pe geam si una pe volan. Nu sunt cele mai reusite dar sunt o poveste.

IMG 9283 Canon. Come and see.

IMG 9286 Canon. Come and see.

IMG 9284 Canon. Come and see.

IMG 9285 Canon. Come and see.

IMG 9287 Canon. Come and see.

IMG 9289 Canon. Come and see.

IMG 9290 Canon. Come and see.

IMG 9291 Canon. Come and see.

Echilibru

Emotiile noastre merg pe bicicleta. Cand razand fara griji, cand plangand, nu uita sa pedaleze in jurul propriei axe, alimentandu-ne intreaga fiinta. Unii merg pe bicicleta de cand lumea, de cand lumea copilariei radea in cerc cu roti ajutatoare. Altii invata, sau reinvata, mai tarziu. Si mai sunt din cei care fac echilibristica, merg pe o roata, pun frane care sfasie asfalturi si timpanele, doar doar ii vede cineva. Dar toti alunecam in definitiv cu propriile puteri.
Cat imi dau si eu seama, fiind unul dintre cei care au invatat echilibrul asta mai la maturitate, simtitul e o treaba a naibii de grea. E ca o durere a fiintei si o placere a lumii. Gandirea mea, se pare, era un paznic fara suflet, care tria binele si raul ca un gardian sociopat. Acum i-am dat liber, pentru o vreme. Voi lua deciziile balansandu-ma-n miscare. Ce e bine si ce e rau ma va bucura si ma va indurera, voi respira focul fara costum de azbest.
Dar de ce?, m-as fi intrebat acum vreo cinci ani. De ce nu ajunge o minte agera? Pentru ca e rece, as fi raspuns acum. E rece si ar fi doar un fulg din zapada lumii, care pentru o vreme tine de cald, dar apoi ingheata timpul. Iar timpul a fost facut sa inainteze. Si, pana una alta, daca nu-l ajutam se opreste si pentru noi. Ne intarim pe dinafara si murim pe dinauntru.
Si, as continua, mai ajuta la ceva. Sa iti vezi propria caldura inseamna sa o vezi si in ceilalti. Altfel traiesti intr-o lume de gardieni someri, cu inima in genti diplomat.
Emotiile noastre merg pe bicicleta. Da, au nevoie de ochi. Da, au nevoie de cap. Da, au nevoie de un lant care sa le tina impreuna. Au nevoie de minte, de cuvinte, de maini sa le alinte.
Uneori mai cad in zapada, pe o parte. Alteori se dau peste cap. Le ajutam sa se ridice. Le indreptam ghidonul. Ne ajutam unii pe altii sa stam in echilibru pana cand lumea asta isi atinge menirea si ajunge un orasel vesel in care fosti paznici de azil se saluta bucurosi trecand unii pe langa altii. Cling cling!