Dobro
Blogul lui Mihai Dobrovolschi
Prima Vama
Am fost acolo. Wow. Nu îmi aduc aminte când a fost ultima dată atât de puţină lume. Am stat la foc la Taramul Pierzaniei. Am cantat U2 cu Sile la terasă noua despre care o să va mai povestesc. Am mâncat Pălămidă. Am fost pe jos la bulgari. Am cantat la chitară deşi uitasem…
Mecanica Portocalei
Ei, surprinzatoarele si oarbele curbe ale vietii. Orice-ai zice, serpentinele aduc, la fiecare cotire, neprevazut. Da, sunt linii drepte unde ne imbarbatam sa intelegem ce e viata, sa ii dam un sens, sa transformam cu viteza punctele stelelor in linii, ca niste trasoare al caror glont suntem. Atunci totul e bine, atunci putem arata si altora calea. Atunci banuim viitorul asemanandu-l cu prezentul. Curbele insa sunt periculoase. Da, ceva ne spune ca ar fi absurd ca un drum sa se opreasca brusc. Dar daca? Mereu speri sa nu fie ultima.
M-am schimbat. Stiu, suna tampit. Oamenii nu se schimba, nu? E, uite eu da. Mi-am decojit propria portocala mecanica. Pana acum un an, doi, abuzam. Aveam puterea, inteligenta, calmul, la alegere furia, sa o fac. Si nu doar oameni. Nu, asta e simplu. Eu imi abuzam destinul. Am vrut sa ajung celebru, am vrut sa am casa si masina, am vrut sa fiu apreciat pe trotuare. Da, stiu, uneori parea ca sunt the good guy. Poate eram. Poate era doar o forma de-a-mi atinge scopul, doar un articol de instrumentar. Da, oi fi facut si bine. Dumnezeu stie. Dar am abuzat. Pentru ca am vrut!
A venit o noua curba, insa. Pe ea nu stiu cat am vrut-o. Dar a venit. Am stiut sa virez. Am negociat-o cat am putut de bine. Dar drumul e altfel acum, aproape altul. Sau a fost mereu? As minti sa spun ca m-am schimbat de tot. Dar fac mult mai putin lucrurile sa se intample. Nu ma confundati, nu sunt un intelept. Am invatat sa las oamenii din jurul meu sa existe. Si ma simt tot singur, intr-un fel, dar cu speranta. Am inceput sa vad oameni. Am inceput sa inteleg ca fiecare are vrerile sale. Si gustul portocalei mecanice e mai adanc, acum. Unii inca se apara de mine. Unii incep sa ma uite. Unii abuzeaza, acum, de mine. Si drumul imi calca pe sub pasi. Si cine stie…
Royksopp la B’Est Fest!
Organizatorii B’Est Fest ne-au confirmat azi dimineata ca in line up-ul festivalului au intrat si Royksopp. Nu sunt multe footage-uri originale de la concerte. Asta nu suna fantastic dar vedeti un pic cum arata:
You filme?
Am vazut cateva filme superbe. Daca e prea cald afara va recomand sa mergeti la asta:
E o prostioara atat de bine facuta incat filmul bate viata pentru doua ore si jumatate. Entertainment de mare clasa. Umor, pseudo-mitologie, actiune si casting bun.
Dupa care va rog sa va uitati la:
O poveste despre iubire, moarte, viata si prietenie. Candid de tot. E acelasi regizor care a facut alta nebunie:
Antichrist
Sincronicitatea este atunci cand doua intamplari, aparent complet separate, sunt percepute ca avand un inteles comun. Termenul a fost ales de Carl Gustav Jung. Intr-o frumoasa sincronicitate, am apucat sa vad Antichrist-ul lui Von Trier abia acum, cand sunt in plin studiu jungian. Nu cred ca poate fi mai bine inteleasa capodopera excentricului introvertit decat in cheia lui Jung.
Dupa ce a creat regurgitari in publicul de la Cannes, Antichrist a avut putina cautare mai ales la noi, tara crestina si purichiana. Asa ca, pe scurt, amintesc ca e vorba de un El si o Ea care, dupa moartea accidentala a bebelusului lor, decid sa plece la cabana lor din padure pentru a-si infrunta durerea. De-a lungul peisajelor frumoase si a muzicii, Ea cedeaza tot mai greu eforturilor lui de-a-i explica terapeutic ca durerea e necesara. Logic si constant, El incearca in continuare. Dar lucrurile o iau razna. Ea devine tot mai nebuna, El incepe sa aiba viziuni.
Daca nu as fi terminat taman acum arhetipurile lui Jung, as fi luat filmul drept o alegorie a cuplului. Si as fi etichetat probabil in surdina cu aceleasi cuvinte pe care le-au folosit o gramada de feministe la adresa danezului. “Feminist”, “simplist”, “bolnav”, “nevrotic”. Dar Trier e mult mai mult. Cele doua personaje sunt doua forte: constientul si inconstientul. El este un constient puternic, un animus ajuns in penultima faza, cea de cuvant. El incearca sa ii aduca aminte, sa ii prevada, sa ii dea constanta Ei, inconstientului adanc, instinctiv, violent, care, nedirectionat, nu stie care e dreapta si care e stanga. O greseala importanta in poveste. Dafoe, macabru de potrivit, incearca pana in ultima clipa sa o contina, sa o cunoasca samanic prin animale, sa opreasca un inconstient care vrea sa erupa. Ea insa e legata de natura, fara ratiune, iar natura este biserica lui Satan. Cea care seamana atat de tare cu Dumnezeu, dar ii lipseste auto-constientizarea, perceperea timpului, constiinta.
In toti se duce lupta asta. Instinctele, tenebrele noastre evoluate in miliarde de ani provoaca de sute ori pe zi asa de tanara si de fragila ratiune. Si filmul da si aici un indiciu. Echilibrul se duce naibii, daca pot spune asa, cand este rupt lantul cursivitatii vietii. Pentru ca daca natura e biserica satanei, in limbajul lui Trier Dumnezeu este constiinta care poate sa o controleze. Orice sincopa este pedepsita in final. Bravo, Lars!
Irlanda
De prin liceu mi-am dat seama ca unele lucruri care imi plac sunt legate intr-un fel sau altul de Irlanda. Si, mai important, ca toate erau legate de un fir pe care nu puteam nici atunci si nu pot nici acum sa il formulez exact. E un fel de umor jucaus in seriozitatea lor. Ganditi-va doar la Oscar Wilde sau la U2. Cu timpul am citit mai mult, mi-a picat in mana un C.S. Lewis, un Yeats, am vazut roluri magistrale ale unui Peter O’Toole sau Daniel Day Lewis. Toti emana un candid amestec de barbatie si infantilism, salbaticie si eleganta.
Cand am citit pentru prima data o autobiografie a lui Paul Hewson, celebrul Bono, m-am lasat cuprins de mirosul romantic al unei tari pe cat de libere, pe atat de traditionale. Mi-am facut singur o imagine despre Irlanda, banuind ca pe toate zidurile gasesti aforisme obraznice si istete, ca oamenii canta pe strada ca in superbul Once.
Nu era nici pe departe asa. Cand am ajuns la Dublin era seara. Am coborat repede din hotel, am intrat in primul bar, am salutat omul de la usa imbracat elegant si am uract in pub-ul unde speram sa regasesc atat de dorita familiaritate cu tot ce presupuneam. Era un bar de cehi. A doua zi descopeream cu fiecare metru o Irlanda aproape londoneza. Civilizata, cocheta, cosmopolita. Nimic din legendele din filme. Niciun Boondock Saint, niciun rebel pe trotuar.
Apoi insa, am inceput sa simt esenta peste tot. Din glumele pe care la spunea la microfon soferul de autobuz. Din cele ale ospatarilor. Din cantatul nepopulist al celor doi bautori de bere de la Brazen Head. Din povestile tipului de-acolo. Iar oamenii pe strazile aglomerate nu numai ca nu mai vaneaza englezi (adevarul e ca nici n-au facut-o asa cum ii descriu filmele), dar iti si zambesc cu o deschidere pe care ti-ai dori-o si in Franta sau Germania.
Si mi-am dat seama: in Irlanda cel mai important lucru sunt vorbele. Rar o sa gasesti un irlandez care sa nu foloseasca vorbitul ca pe un dans. Sau, cum a spus Oscar Wilde: noi irlandezii suntem prea poetici sa fim poeti. Suntem o natie de ratari superbe. Dar suntem cei mai buni vorbitori de la greci incoace.
