Am primit un mail zilele trecute. Vi-l citez in totalitate:
Salut Dobro!
Azi de dimineata in timp ce conduceam spre munca va ascultam ca in fiecare dimineata. In direct erau 2 andrei (voi i-ati numit Catalin si Matei daca nu gresesc).
Din cauza unei glume d’a voastra am inceput sa rad si am intrat cu masina in cel din fata mea (prima data cand sunt implicat intr-un accident), in urmatoarea secunda aud in radio “Stati ca tocmai ce a intrat unu’ in mine!”. Tin la masina mea ca la ochii din cap, 4 ani am muncit ca sa strang banii sa mi-o iau, dar mi s-a parut atat de tare situatia incat am trecut extraordinar de usor peste accident iar in momentul cand am realizat ca tipul asculta radio guerrilla mi-am zis ca e o persoana ok si nu o sa am probleme.
In ultima vreme putine momente au fost atat de calde, de confortabile ca jumatatea de ora petrecuta in Volvorine dupa o jumatate de zi de schi. Sus era frig, era ceata, corpul era in setarea de campion. Apoi, in masina, acelasi corp se lasa rasfatat de scaunul cald iar sufletul se ghemuie in momentul cald. Frumos a mai fost…
Ma intorc pe blog dupa concediu. Din pacate nu cu povesti. Cu o realitate pe care unii se vor grabi sa o catalogheze drept exceptii. Nu ma intereseaza. Din exceptii se poate muri. Din exceptii se poate ramane infirm. Exceptiile astea sunt masura lipsei de intelegere. Scriam in septembrie ca o sa se ajunga aici. Tranzactiile dintre stat si cetateni s-au purtat pe frecvente emotionale. Si asta are mereu repercusiuni. Uite ce era clar inca de acum cateva luni:
“Problema este ca Traian Basescu a ales de multi ani sa se joace cu emotionalul romanului de rand. O face foarte bine. Are intuitie ascutita. Simte norodul ca nimeni altul. Si il manipuleaza. Stie cand sa planga, cand sa injure, cand sa fie agresiv, cand sa o faca pe victima. Cum veti observa, toate sunt declansatoare emotionale. Nu conteaza CE zice, pentru ca stie CUM sa zica. Stie sa fie credibil pentru vreo jumatate de tara chiar cand ii face pe aparatorii proprietatii bolsevici. Dar facand asta, risca tot. Emotionalul nu are repere, nu are jaloane fixe. Este fluid, este incontrolabil. Jocul de dragoste si ura pe care un popor nevrotic il are cu presedintele nu are cum sa respecte vreun tabu. O gloata de mineri amorsata emotional nu o sa ocoleasca niciodata spatiile verzi sau medaliatii de onoare. Emotionalul colectiv, pe care domnul Basescu l-a isterizat ca pe un copil gadilat prea mult de un musafir cherchelit, nu poate fi controlat decat cu forta”. (de pe dobro.ro)
Acum va las cu relatari, unele poate subiective. Trageti singuri concluziile. Inainte insa, mai tineti minte un lucru: lipsa de cultura si educatie a celor care ne conduc acum face ca, daca acum scapa cu ce au facut, data viitoare sa fie mai rau.
Zilele trecute am vazut o bataie. De fapte era noapte. Barul era aproape gol. “Mai eram noi si cativa din afara”, cum se spune. Vinul cursese. Mult. Alti noi, mai nostalgici, invatasera sa inoate doar pentru o noapte. Fiecare isi scotea incet fantomele la aer. Dar fantomele nu sunt vazute de toti. Desi vorbesc intre ele. Unul isi scosese pe umar un altul mai trist. Altul flutura inalt un altul mai vesel. Intr-un colt, o fata isi scotea o alta mai plina de speranta, poate chiar fecioara. Nu mai eram prea atent. Poate chiar plictisit. Participam in doua-trei harte amicale ici colo, ba referitoare la un regizor, ba la vreun Floyd mai vechi. Poate de-aia a si fost ca si ireal: s-a apropiat de celalalt, i-a pus mana pe umar, aproape prieteneste, si-a luat avant vreo jumatate de metru si l-a trosnit puternic cu fruntea. Am auzit testele scartaind scurt. A cazut la pamant imediat, orbecaind. Apoi a mai luat cinci pumni puternici, dati de sus, de deasupra capului. N-a fost o lupta. A fost furie. Oarba e gresit, tintise cu precizie. Am derulat inapoi. Auzisem ce vorbisera. Era clar ca-l provocase. Intr-o oglinda paralela pe care o paria a fi nesfarsita, i-a aratat singurul lucru care l-ar fi putut face sa sara la bataie: ca nu poate face altfel fata cand cineva ii spune ca nu poate face altfel fata. Decat sarind la bataie. Apoi au urmat semnele obisnuite, la mai toate mamiferele. Toti lingusau invingatorul din trup. Migrau catre el putin, dar perceptibil. Se nastea, pentru doua clipe mahmure, o capetenie. Se proclama superioritatea vanei peste cortex. Se inroseau cefe, se blamau firavii, se povesteau ispravi de lupta din orase natale. Pierzatorul facea, cu fata umflata, singurul lucru de onoare. Ramanea, mai incolo, la masa. Se mai sufocase o oglinda, fara vazduhul vorbelor. Astazi a murit Vaclav Havel.
Freud avea dreptate? Teoria atasamentului functioneaza? Un studiu serios spune ca e o legatura puternica intre depresie si mama depresivului. Psihologia clasica ar spune si ea la fel. Un articol tare.
E simplu. Daca dati like paginii mele de Facebook si ajung la 14.000, gatesc pentru 150 de oameni sarmani.Adica daca va lasati orgoliul deoparte si ma placeti, dati de mancare unui om sarac.
De la etajul 4 pe care il ocupa singur, domnul Santici priveste in jos, spre trotuarul inzapezit, prin geamul mare cat un perete. Reflexele albastru de tarzii ale veiozei lovesc ca o pensula, ici – in paharul de scotch din mana sau colo – exact in coltul camerei. E metal mult in apartamentul scump. Si sticla. Santici privea in jos, spre cainele bezmetic care uitase de mult sa ceara de mancare trecatorilor. Cand cineva lua coltul, maidanezul latra exact de doua ori, se rotea prin zapada,pe spate, dupa care astepta, cu o privire intrebatoare ca o mirare, atentia lor.
Apoi Santici vazu o fetita aparand de dupa colt. Infofolita ca o taranca, copila era de fapt un bulgare de hainute. Nimic nu se vedea din ea in afara de nasul mic si carn care-i iesea din fularul invartit de doua ori peste gura si de ochii dati pe spate ca sa vada, totusi, ceva de sub caciula aia. Avea lacrimi in ochi. Santici nu le vedea si trecatorii credeau ca sunt de la palele reci de zapada viscolita. Doar gurita ei ar fi tradat-o, daca nu era fularul crosetat. Sub el, colturile buzelor se chinuiau tremurand s-ajunga cat mai jos, sa-i tina supararea legata de pamant, ca niste franghii de cort. Era suparata. Era suparata sincer, ca un copil. Tata-su venise din nou cu sticla-n mana, cum facea des. Intra in gangul casei darapanate injurand. Nu mai dadea in mamica ei, se invatase de frica. Nici in ea. Facea doar scandal. Dar acum ii luase casetuta. Toti banii ei, stransi din ce-si ascundea la cersit. Vroia sa-si cumpere o papusa noua, in cutie, sa minta la scoala ca a venit si la ea Mosul.
Santici isi ridica privirea de la moaca aia mica si o arunca in fata, spre intuneric. “Nu ma iubeste nimeni. Si nu iubesc pe nimeni”, isi spunea mirat. “Si totusi sunt sanatos”.
