#spiritofJack

Cand eram mic ai mei comentau invariabil cand, uitandu-ne la Familia Dallas, vreunul dintre copiii texani isi intreba mama, pe batrana Miss Ellie, cu sticla in mana, “Ma? Can I fix you a drink?”. Uneori, batrana sefa de ranch aproba si primea un pahar in care se roteau printre cuburi de gheata doua degete de whiskey rotund. “Asta numai in filme vezi”, spuneau ai mei, atat fiind convinsi ca in lumea reala lumea nu bea asa ceva in fiecare seara cat si fiind atenti sa ma invete ca un asa obicei duce la o ireversibila depravare. Eu ii ascultam, erau parintii mei si imi doreau binele, dar zambeam totusi un pic: mirosul de dincolo de ecran ma intriga.
Acum, citind mai devreme ca Jack Daniels aniverseaza 164 de ani, imi dau seama ce inseamna cu adevarat un pahar dupa o zi lunga. Mi se mai intampla, dupa o zi ingrozitoare de filmare sau cursuri, indiferent de ora (uneori e trecut bine de miezul noptii), sa ajung acasa si sa ma asez la masa cu un pahar de whiskey. Il gust si ma gandesc la lucrurile pe care le-am facut in ciuda tuturor parerilor nu tocmai ajutatoare.
Dupa trei zile de curs de terapie, trei zile traite printre plansete, rasete, trairi si suflete curajoase, imi amintesc, zambind in barba cu care sorb chihlimbarul rece, cat de multi au fost cei care spuneau ca psihoterapia nu e de mine. Dupa un drum lung spre casa, de undeva de departe, imi amintesc, cu acelasi pahar pe buze, si acelasi zambet, cum imi era teama, la 23 de ani, sa ma mut la Bucuresti pe banii mei.
Si azi, uite, mi-am amintit cum se incruntau ai mei ca un fiu ii ofera mamei un pahar de Jack. Se leaga toate, nu? Acum imi aniversez triumfurile independentei, saltul din cuib, cu paharul pe care ai mei asa se grabeau sa-l interzica, inainte cu mult sa il am intre degete…
Dar ii am in minte. Atat ca sa le multumesc cat si ca sa ii aud cum imi spun ca unele lucuri sunt de necrezut. Si ii aud, nu trebuie sa fie langa mine. Nu ai nevoie de vocea parintilor ca sa bei responsabil. Dar uneori ai nevoie de copii independenti ca sa inveti ca viata e incredibila. Ma? Pa? Can I fix you a drink?

Am vrut sa fie surpriza

Chiar am vrut sa ii dau drumul doar cand ar fi fost aplicatiile si site-ul gata. Dar cum a fost vacanta, nu am avut noroc de it-sti workoholici. Pe de alta parte multi dintre voi au nevoie de Dobro Show online dimineata asa ca hai sa-i spunem versiune beta. Ladies, gentlemen, I give you
photo 1 Am vrut sa fie surpriza

 

Deocamdata exista o aplicatie pe App Store, Strong Radio, inca in teste. Restul trebuie sa fie gata zilele astea. Pana una alta, daca aveti nevoie de online la serviciu, adaugati url-ul asta in vreun player, sau direct in bara de adrese, apoi nu uitati sa o salvati in bookmark, sau pe desktop:

http://89.149.61.58:8006/stream-32.aac

Tocmai v-ati facut cu un nou radio. (Hint: dupa Dobro Show e o muzica superba, chiar asteptam feed-back de la voi).

Promit ca aplicatiile vor fi gata cat de curand. Sa ne auzim bine.

Poveste de oras

Sunt un om matur, in varsta chiar, ar carcoti unii. Am peste cincizeci de ani, sunt masiv, ras in cap si niciodata nu am facut decat ce a trebuit. Eu pazesc ordinea. Mi s-a spus de multe ori ca, atunci cand sunt vazut pentru prima data, exact asta se spune despre mine fara ca eu sa scot vreun cuvant, fara ca eu sa fac vreun gest: ca pastrez ordinea. Faptul ca sunt in fata cuiva nu e, parca, de-ajuns. Eu “sunt” cu greutate, cu apasare, incet dar intens, ii apas pe ceilalti ca o gravitatie. Am vazut multe la viata mea, dar nu de aceea sunt serios. As spune ca sunt serios si de aceea am vazut atatea. Sunt serios… Acum as spune chiar trist. Dar pastrez ordinea. Rigid, fara iertare.

De curand am intalnit un refugiat, cred ca din vreo tara nord-africana. Era opusul meu. Subtire si fibros, cu piele inchisa, cu desene pe fata, de pamant alb intarit, miscandu-se in ritmul propriilor instincte, miscandu-se ca padurea. Dansa, iubea, facea dragoste, facea tot ce eu nu faceam. Trebuia sa-l arestez dar a fugit. Stiam ca se muta cand intr-un apartament cand in altul si, de cate ori era sa-l prind, imi scapa. Ba sarea pe geam cu agilitate, ba se ascundea cu istetimea supravietuirii. De ce era asa capos? Doar nu-i placea aici, printre blocuri, inecandu-se cu poluarea orasului? El vroia sa fie liber. De ce fugea?

L-am prins, pana la urma. Ma rog, vorba vine: am ajuns fata in fata, pe o straduta prea ingusta. S-a oprit timpul, niste clipe. “De ce fugi?”, l-am intrebat. “Nu-ti fac niciun rau. Doar te pun la locul tau”. M-a privit viu, cu un vulcan clar prin ochi si mi-a raspuns: “Pentru ca tu crezi ca locul meu e o ascunzatoare. Dar tu de ce esti trist?”.

M-a facut sa ma gandesc, atunci. Imi placea sa fiu serios. Era munca mea. Dar avea dreptate: de ce eram si trist? Corpul mi s-a razvratit in convulsii. Eram trist pentru ca eu, de fapt, ma ascundeam.

S-a apropiat, mi-a pus palma pe piept si mi-a zis: “Invata-ma sa traiesc printre ai tai. Te rog”. L-am impins speriat, vreun metru. Apoi ne-am mai privit ceva vreme si i-am soptit, cu ochii-nchisi, eliberat: “Daca ma-nveti ca ordinea asta e si ea pentru cineva”…